10 Mai - tripla semnificaţie a unei sărbători naţionale

            Căutând zilele acestea prin bibliotecă, am dat peste un manual vechi de şcoală al tatălui meu, de prin timpul războiului. Răsfoind paginile îngălbenite de vreme, am descoperit o poezie purtând titlul “Zece Maiu”. Fără autor. Versurile îmi erau foarte cunoscute, le întâlnisem în diverse ziare şi reviste după 1989, mai ales atunci când se evoca, paseist, Ziua întemeierii Dinastiei, Independenţei şi Regalităţii române. Nimeni nu a precizat însă cine scrisese acele înaripate versuri. Incitat, am căutat prin ediţiile scriitorilor români apărute înainte de război. Aşa am aflat că poezia se chema iniţial “Un vultur veni din munte” şi avea şapte strofe, nu cinci cum circula şi era ea îndeobşte cunoscută, iar autorul ei nu era nimeni altul decât Vasile Alecsandri.

            Pentru tinerii de astăzi, care nu cunosc această emoţionantă poezie, o reproduc integral mai jos.

                        Un vultur veni din munte

                        Şi ne-a zis: “Români-eroi,

                        Ştiu un prinţ viteaz şi tânăr

                        Ce-ar veni cu drag la voi.

                        Dacă vreţi, vi-l dau ca Vodă.”

                        Noi cu toţii: “Să ni-l dai!”

                        Şi ne-a dat pe Vodă Carol,

                        Într-o zi de Zece Mai.

                        Şi-a venit din nou vulturul

                        Şi ne-a zis: “Popor Român,

                        Eşti viteaz, de ce mai suferi

                        Jugul unui neam păgân?

                        Fă-te liber, dezrobeşte

                        Sfânta ţară ce o ai!”

                        Şi noi devenirăm liberi

                        Tot în zi de Zece Mai.

                        Şi venit-a iar vulturul

                        Ce ne spuse de-astă dat’:

                        “Meritaţi o altă soartă,

                        Declaraţi-vă Regat!

                        Veţi avea Ţara-ntregită,

                        Veţi fi mândri pe-acest plai”.

                        Şi-o făcurăm şi pe asta

                        Tot pe Zece, tot în Mai.

                        Zece Mai va fi de-a pururi

                        Sfânta zi, căci ea ne-a dat

                        Domn puternic ţării noastre,

                        Libertate şi Regat.

            10 mai a fost timp de 81 de ani zi de sărbătoare naţională în calendarul oficial, dar şi “zi de doliu în anii petrecuţi sub ocupaţia rusească”, cum nota cu amărăciune C.Rădulescu-Motru în memoriile sale. Interzisă de regimul comunist instalat la putere în decembrie 1947, ignorată de către autorităţile române de după 1989, această dată este una de referinţă în istoria modernă a ţării noastre, fiind legată de trei evenimente cruciale care au marcat profund destinul acesteia, toate purtând pecetea personalităţii de excepţie a regelui Carol I. De aceea, tripla sa semnificaţie trebuie cunoscută de toate generaţiile postbelice care nu au avut posibilitatea să o studieze în şcoli.

            După abdicarea silită, în noaptea de 11 spre 12 februarie 1866, a lui Alexandru Ioan Cuza, care a pus bazele statului român unitar şi modern, conducerea ţării a fost asumată de o locotenenţă domnească alcătuită din Ion Heliade-Rădulescu, Nicolae Golescu şi Cristian Tell. Imediat au început obişnuitele intrigi şi uneltiri ale boierilor autohtoni, care ameninţau grav fiinţa fragilă a statului abia întemeiat. Ca să salveze situaţia, cei trei fac demersurile diplomatice necesare pentru aducerea unui prinţ străin. Astfel vine în ţară Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu mai toate casele princiare şi nobiliare europene. Bucurându-se de sprijinul Londrei, al lui Napoleon al III-lea şi al lui Bismarck, el este proclamat la 10 mai 1866, după un plebiscit popular, ca principe conducător al României, sub numele de Carol I.

            După depunerea jurământului de credinţă în faţa Parlamentului, Domnitorul a început, cum frumos se spune într-o revistă românească din Canada, “transformarea ţării dintr-un principat uitat la gurile Dunării şi aservit Puterii otomane, într-o ţară cu o armată bine organizată, ce-şi va dovedi eroismul la Griviţa şi la Plevna, şi cu o cultură şi o industrie înfloritoare”. Pe fondul mişcărilor de emancipare naţională ale popoarelor din Balcani, izbucnite încă din 1865, dorinţa României de a-şi căpăta independenţa totală de stat se concretizează la 10 mai 1877, după grele jertfe de sânge plătite de ostaşii români în războiul ruso-turc. Atunci, pe baza rezoluţiei votate de Parlament cu o zi înainte, Carol I proclamă solemn independenţa ţării faţă de Poarta Otomană, declarând: “Azi, când ultima umbră de vasalitate a ţării a dispărut, regret mai puţin ca oricând de a fi părăsit patria şi familia şi sper că România independentă va fi folositoare nu numai sie însăşi, dar chiar şi Europei întregi.”

            Noul statut conferit ţării noastre nu era însă îndeajuns, el trebuia întărit prin ridicarea României la rangul de Regat, ceea ce îi asigura acesteia independenţa deplină faţă de toate Marile Puteri, nu numai faţă de Imperiul Otoman. După patru ani de intense tratative internaţionale, se obţine recunoaşterea dorită, iar la 10 mai 1881 Carol I îşi pune pe cap coroana regală, turnată din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna, acolo unde fusese comandant suprem la asediul redutei. Tot atunci s-a încoronat şi Regina Elisabeta, cunoscută ca poetă sub numele de Carmen Sylva.

            Într-un mesaj adresat de primul-ministru Ion Brătianu şi miniştrii cabinetului său, se spunea programatic: “Forţa morală şi materială a noului Regat o vom căuta colo unde ea există: în practicarea cu sfinţenie a regimului constituţional, în dezvoltarea resurselor noastre, în completarea organizării noastre sociale şi economice, în fine, în continuarea unei politici leale şi oneste, menţinând cele mai bune relaţii cu toate Puterile şi inspirând o egală încredere ca şi în trecut.”

            În încercarea lor disperată de a şterge orice urmă a monarhiei din istoria ţării, autorităţile române de după 1947 au interzis tripla sărbătoare de la 10 Mai, instituind altele noi, străine de simţămintele şi înfăptuirile acestui neam. Indiferent de opţiunile politice ale unora sau altora, Zece Mai constituie un prilej de mândrie patriotică pentru noi toţi, un reper fundamental în devenirea României moderne.