miercuri, 16 februarie 2011

Triumful cârnăţarilor

Parcă niciun alt popor nu are atâta apetenţă pentru “încremenirea în tablou” ca poporul român. Suntem campioni mondiali la nemişcare, la inacţiune, la “tăiat frunză la câini” şi la “pendulat între antiteze”. Ca să ne smulgem din inerţia mioritică a trebuit să fim cotropiţi de străini, şi atunci am reacţionat doar ca să ne apărăm izmenele, nu şi ideile din tărtăcuţă. Când s-a pus problema unei înnoiri, ne-am schimbat mai degrabă cămaşa, ca să ne fudulim, decât mentalitatea păguboasă. Mereu “cu curul în două luntri”, am pierdut mai toate oportunităţile, astfel că la marile baluri ale istoriei, noi am intrat în joc întotdeauna mai târziu, atunci când hora era pe sfârşite. Şi atunci ne-am prins, mai întotdeauna, alături de cine nu trebuia.
În urmă, când a fost să ne căutăm neghina din traista trecutului, am căutat-o mereu la alţii, nu şi în grădina proprie. Făloşi de cât de proşti putem fi, i-am batjocorit adesea pe cei care vroiau să ne arate binefacerile mersului înainte. De aceea, am şi patentat ideea conservatorismului veşnic, băţoşindu-ne cu sloganuri precum: nimeni nu are un trecut aşa vitejesc ca al nostru, nimeni nu are cântece şi poezii şi vinuri şi femei şi etc. aşa de bune şi frumoase ca ale noastre, nimeni nu e aşa de deştept şi descurcăreţ ca românul. Drept pentru care am mers să le arătăm şi altora de ce suntem în stare: am prăjit lebedele de pe lacurile vieneze, am golit telefoanele publice germane şi bancomatele franceze, am umplut cîmpiile iberice sau eline cu căpşunari şi şmenari, am reîntregit ginta de sesso latino pe sub podurile veneţiene sau printre ruinele romane, dându-le cu flit tuturor, după regula de una simplă: mie să-mi fie bine.
Cel puţin asta e percepţia despre noi în cancelariile lumii.
Românul are şi bucuria secretă de a juisa când vede că “îi moare capra vecinului”. Se uită cum îi intră hoţii în curte şi îi fură până şi cloţa de pe ouă, dar nu sare în ajutorul amărâtului. Se aburcă pe gard şi priveşte cu jind la orăteniile acestuia, aşteptând, ca la tragerea loto, momentul când va veni “aviara” peste ele, felicitându-se că lui veterinarii nu au ce să îi gazeze. “Oţ tare”, nu-şi face asigurare Casco, ca să nu profite cel cu care se loveşte la semafor şi pe care preferă să-l despăgubească din buzunarul propriu, dar cu ţârâita. Cumpără scump şi vinde ieftin.
Până şi ţăranul s-a dedulcit la prostii. Pentru că are oftică pe primar şi pe stat, când e să-şi construiască o casă, o face fără nici o autorizaţie, unde “vor muşchii lui”, chiar dacă peste câteva luni vin apele şi o dărâmă. De necaz, se duce la cârciumă, de unde se declară sinistrat şi nu mai iese până când guvernul nu i-o reface la loc, chiar dacă ştie bine că nu a umplut visteria statului decât cu jumătate din impozitele datorate. Dar ce treabă are el ? Să vină armata să-i rânească noroiul din curte, să vină Preşedintele să-i spele şi să-i usuce hainele înnămolite, iar Crucea Roşie să-i aducă mâncarea cu sufertaşul direct la cârciumă, că tare amărât mai e, fi-r-ar mama ei de manea.
În general, românul nu are vocaţia transcedentalului. De aceea, îl interesează mai mult prezentul decât viitorul. Ca primar, de exemplu, nu-l preocupă ce va fi peste patru ani, când îi expiră mandatul. Aşa se explică nebunia îmbogăţirii care îi cuprinde pe toţi cei care ajung “în fruntea bucatelor”: îşi construiesc blocuri, nu case, îşi cumpără câte două-trei maşini, nu una. Dărâmă tot în localitatea pe care o păstoresc, parcuri, drumuri, scuaruri, şi dau autorizaţii de noi supermarketuri pe bandă rulantă. Sunt mai multe magazine decât bani în buzunarele alegătorilor, dar ce contează, numai lor să le curgă comisioanele în buzunare. Unii primari şi-au legat numele de înălţarea unor biblioteci, teatre sau spitale, cei mai mulţi însă nu trudesc decât la triumful burţii asupra intelectului. Înconjuraţi de zeci de rude, prieteni şi amante, au transformat primăriile în cârnăţării de Famiglie.
Partidele se mănâncă între ele mai ceva ca scroafele în călduri. Unele îşi devoră chiar propriii membri, într-un elan suicidar greu de explicat în afara cabinetelor psihiatrice. Deviza lor este (surprinzător, oare ?) una de esenţă KGB-istă: “cine nu e cu noi este împotriva noatră”. Termenul coabitare nu există, şi nici programe şi ideologii care să dureze mai mult decât o campanie electorală. Se urmăreşte cu osârdie doar “ghişeftul”. Astfel, în doar câteva luni, un partid îşi schimbă de mai multe ori “faţa”, în funcţie de posibilele alianţe sau ajutoare promise. Când democrat, când popular, când umanist, când social-liberal, când conservator, că nu mai ştie bietul alegător pe cine să mai voteze.
Cât priveşte onoarea politicienilor, aceasta variază mai ceva ca timpul probabil. “Azi te pupă, mâine te-nfundă”. Nu poţi fi sigur că pleci tovarăş cu cineva pe drum şi nu-ţi înfinge deoadată cuţitul pe la spate. “Imparţial ca tot românul”, parlamentarul ales pe lista unui partid sare repede în barca altuia dacă miroase că e ciolanul mai mare acolo. Scrupule, ruşine, respect faţă de cetăţeni ? De unde, dacă accederea sa între aleşii neamului l-a costat câteva sute de milioane sau miliarde de lei. Aşa se face că avem tot felul de “oameni de afaceri”, ca să nu le spunem direct “afacerişti”, care suportă cu greu corvoada dezbaterilor zilnice de legi, mai ales că nu pricep o iotă din maldărele de hârtii date la studiat.
Se promovează un consumism desuet. În timp ce Franţa, Olanda, Germania şi alte state occidentale, inclusiv Polonia, interzic construirea de supermagazine în centrul oraşelor, ultima solicitând chiar demolarea şi reamplasarea acestora la periferii, primarii veroşi din ţara noastră procedează taman invers, distrugând afacerile a sute de magazine mici. În plus, nimeni nu se întreabă câtă putere de cumpărare pot să aibă românii ca să se stimuleze un astfel de comerţ deşănţat, ca şi cum omul noii societăţi de azi nu ar avea şi nevoi cultural-artistice.
Decăderea moravurilor societăţii româneşti a ajuns la un prag greu de suportat. Şi niciun guvernant de până acum nu s-a gândit să ia atitudine împotriva acestui picaj mortal. Din contră, ei dau mulţimilor exemple dintre cele mai proaste. Îşi construiesc case peste case, îşi iau maşini cât mai bengoase, îşi dublează sau triplează conturile – doar din lefurile amărâte de bugetari sau din bănuţii strânşi la ciorap de soacre şi bunice. Un fost premier pleacă din Palatul Victoria, la încheiera mandatului, cu calculatorul primit de la un sponsor, un fost preşedinte şi şeful său de cabinet pleacă de la Palatul Cotroceni cu zeci de documente şi înregistrări confidenţiale, pe care le folosesc apoi în lupta lor particulară cu diverşi oponenţi politici.
Ce să înţeleagă omul de pe stradă din toate astea ?
Înnebunit de crimele, omorurile şi violurile transmise seară de seară de televiziunile funerare, îndobitocit de manelele, urletele şi glumele fără perdea care le fac rating unor prezentatori şi realizatori fără scrupule, înfometat de politicile care oferă icre negre unora şi nici măcar o fasole altora, cetăţeanul simplu, adică vreo douăzeci şi ceva de milioane, caută să imite şi el ceea ce vede în Parlament, în Guvern sau pe micile ecrane. Fură, minte, escrochează, bagă cuţitul în cine nimereşte, îşi bate copiii şi abuzează de ei, nu mai munceşte şi pe mult şi pe puţin, nu mai are grijă de gospodărie şi de familie, trăieşte doar cu gândul de a se îmbogăţi peste noapte, ca ăia de-i vede la TV.
Să nu îngrijoreze oare pe nimeni faptul că mai bine de treisferturi din copiii noştri declară că nu au mai citit o carte de foarte multă vreme ? Că sar la gâtul profesorilor, pe care îi filmează şi-i dau apoi pe Internet ? Că îşi încep viaţa sexuală de la 12 ani ?
Acesta e preţul triumfului cârnăţarilor, obsedaţi doar de câştigurile proprii, asupra grosului populaţiei. Iar copiii nu fac decât să-şi copieze părinţii, mai ales în ceea ce e rău. Poate că nu e prea târziu ca să se mai facă ceva pentru ca viitorul să nu mai repete greşelile trecutului. Pentru că un popor fără cultură e condamnat la ruină. Morală. Şi chiar fizică.

Senatori şi deputaţi de treabă

Titlul acestor însemnări poate fi considerat de unii un truism, pentru că, nu-i aşa, orice senator sau deputat ales de cetăţeni să le reprezinte interesele în Parlamentul ţării trebuie să fie un om de treabă. Această prezumţie de bună purtare şi rectitudine politică nu este însă validată întotdeauna de cei înscrişi pe listele electorale. Presa semnalează zilnic tot felul de cazuri de “aleşi ai naţiei” care fac doar act de prezenţă (şi acela cu sincope) în forul legislativ al ţării, fără iniţiative personale şi fără “nerv politic”, cu un comportament arogant sau cel puţin neadecvat misiunii parlamentare încredinţate. Mulţi sunt implicaţi în scandaluri şi afaceri murdare, care aruncă pe nedrept o lumină nefavorabilă asupra întregului spectru politic pe care îl reprezintă. De aceea, când aflu că mai există şi senatori sau deputaţi preocupaţi efectiv de îndeplinirea promisiunilor făcute în campaniile electorale, care îşi iau în serios mandatul de parlamentar, fiind activi atât la Bucureşti cât şi la birourile din teritoriu, oameni cu inima larg deschisă către nevoile şi durerile alegătorilor lor, care ştiu să facă bine atât în calitatea lor de parlamentari cât şi de manageri ai unor afaceri de succes, simt că speranţele întru mai bine pentru viitorul societăţii româneşti nu sunt toate compromise.
Urmăresc atent de vreo doi ani de zile activitatea “aleşilor” în Parlamentul ţării. Personal, am depistat două categorii de senatori şi deputaţi. Unii, puţini la număr, se zbat să promoveze iniţiative legislative sau să adreseze interpelări miniştrilor, chiar dacă fac parte din acelaşi partid de guvernământ, pentru a căpăta răspunsuri punctuale la întrebările alegătorilor pe care îi reprezintă, îşi spun cuvântul în comisiile de specialitate din care fac parte, intervin la forurile diriguitoare ale judeţului din care provin pentru rezolvarea unor probleme cetăţeneşti de interes public. Pentru că pe unii Dumnezeu i-a hărăzit cu darul de a face bani din afacerile personale, bani cinstiţi, se pare, de vreme ce în jurul numelui lor nu s-au vehiculat încă suspiciuni de incorectitudine, aceştia nu-i uită pe amărâţii soartei şi le dăruieşte din preaplinul lor, ba o casă, un acaret, ba nişte bani sau haine. Sunt preocupaţi şi de binele public, pentru că sprijină sau sponsorizează direct activităţi comunitare cu caracter social sau cultural. Desigur, cel mai bine şi mai corect ar fi ca toate aceste opere de binefacere să se realizeze din fondurile publice ale comunităţii, dar despre modul cum sunt gestionate acestea vom vorbi altădată.
Alţi deputaţi sau senatori stau cuminţi la locurile lor din Parlament, fără să iasă o iotă din cuvântul partidului pe listele căruia au fost aleşi, votând sau chiulind la ordin, atenţi să nu deranjeze pe careva din şefii lor de partid. Aceştia se interesează de masele de alegători de la oraşe şi sate doar în campanile electorale, când îi folosesc pe aceştia ca maşină de vot, altfel îşi văd de orgoliile lor personale, întreţinând o permanentă stare de tensiune faţă de ceilalţi colegi parlamentari din alte partide, ba, uneori, se ceartă chiar între ei, membrii aceluiaşi partid. Această situaţie nu poate decât să erodeze încrederea alegătorilor în aleşi, iar “egoismul” parlamentarilor respectivi îi izolează, îi face neatrăgători pentru alegerile viitoare.
Cât priveşte parlamentarii impuşi de la “centru” în circumscripţiile electorale judeţene, indiferent de culoarea lor politică, aceştia au “strălucit” printr-o lipsă aproape totală din teritoriu, pe unde nu au trecut decât din An în Paşte, afişând o atitudine dispreţuitoare faţă de miile de alegători care şi-au pus speranţe deşarte în numele şi prestigiul lor. Nu ştiu cum vor acţiona partidele pentru alegerile de anul viitor, dar ar trebui să fie atente, foarte atente la doleanţele electoratului, pentru că acesta nu mai poate fi păcălit la nesfârşit. Apoi, cine poate şti mai bine nevoile dintr-un judeţ decât oamenii din acel judeţ, aceia care sunt prezenţi cât mai des în mijlocul alegătorilor lor, le ascultă păsurile, încearcă să le promoveze interesele în forul legiuitor al ţării?
Sintagma “de treabă” care ar trebui să însoţească numele fiecărui senator sau deputat vrea să însemne că aceşti parlamentari sunt oameni care “au o treabă de făcut” pentru cei care i-au ales, adică sunt puşi pe muncă, pe înfăptuit ceva important care să amintească viitorimii despre prezenţa lor, la un moment dat, printre cei mai puternici oameni ai ţării. Să luăm cazul unor parlamentari din perioada interbelică, firi întreprinzătoare şi cu dragoste faţă de judeţul pe care îl reprezentau. Unul a pietruit drumuri şi a electrificat sate, altul a construit şi a dotat un spital de ţară. Până şi scriitorul Gala Galaction, care a fost ales deputat de Vâlcea prin anii 50 fără a fi practic întrebat, tot a părăsit de câteva ori Capitala în care trăia, s-a suit în tren şi a venit să-i vadă şi să-i asculte pe cei care i-au acordat cinstea de a le susţine ofurile în Marea Adunare Naţională. Aviz unor mitici şi unor şerbani care nu au nici măcar o clipă pentru “muritorii” vâlceni !
Cât îl priveşte pe I.G. Duca, deşi era provenit în Vâlcea, unde a ajuns după studii strălucite urmate la Paris, fiind numit ca ajutor de judecător la Judecătoria de ocol Horezu în decembrie 1902, marele om politic liberal a rămas profund ataşat acestui ţinut şi oamenilor săi, reprezentându-i cu dragoste şi dăruire în Parlament vreme de aproape treizeci de ani. Aşa cum reiese din paginile ziarului “Viitorul Vâlcei”, apărut între 1920-1939 în oraşul de la poalele Capelei, după ce cumpără în 1907 cula şi locul de la Măldăreşti, I.G. Duca îşi stabileşte reşedinţa de vară aici, silindu-şi colaboratorii şi pe ceilalţi oameni politici să-i frecventeze casa, prilej cu care îi duce să vadă cu ochii proprii cum trăiesc oamenii din satele dinprejur, solicitând sprijin pentru îmbunătăţirea vieţii acestora, pentru înzestrarea judeţului cu şcoli şi aşezăminte culturale, cu drumuri şi poduri. Ca şef al liberalilor vâlceni, ministru de externe şi apoi prim-ministru, deşi a condus treburile cu mână forte, a fost de o modestie rar întâlnită printre oamenii politici. La Bucureşti locuia în trei cămăruţe închiriate, mobilate doar cu strictul necesar, soţia mergea la recepţii cu toalete împrumutate, iar când a fost asasinat de legionari în gara Sinaia avea cămaşa ruptă sub braţ şi cusută. Nu a cerut nimic pentru el ca parlamentar, ci doar pentru iubiţii săi alegători.
Câţi, oare, dintre senatorii şi deputaţii de astăzi se ridică la un astfel de pilduitor devotament pentru electorat? Mi-e teamă că foarte puţini. Eu cred că am identificat totuşi câţiva asemenea parlamentari, unii remarcaţi îndeosebi prin actele lor de filantropie faţă de cei nevoiaşi, alţii, prin insistenţa cu care promovează diverse iniţiative legislative de interes local. Tare mi-e teamă însă că nu vor putea să se menţină prea mult deasupra condiţiei politicianului de astăzi. Tentaţiile şi presiunile sunt mari. E greu să-ţi păstrezi propria alură într-o înregimentare de partid, să nu-ţi bagi şi tu mâna în “borcanul cu miere” al avantajelor Puterii şi să te detaşezi cu nobleţe de mizeriile cotidiene ale vieţii politice de la noi. Îi respect opiniile acelui senator care a cerut dispariţia politicului din administraţia locală, dar îl aştept cu idei constructive, concrete pe care să le pună dezinteresat la îndemâna întregii comunităţi locale, indiferent cine se află vremelnic la conducerea acesteia. Aşa cum îi aştept, de altfel, şi pe alţi parlamentari, cărora le sugerez să se implice mai mult în sprijinirea culturii, fundamentul bunăstării noastre spirituale. Pentru că Politica este trecătoare şi fiţoasă, ca orice femeie de lume, numai Cultura rămâne mereu o Mare Doamnă, a cărei frumoasă amintire dăinuieşte deopotrivă atât în Popor, cât şi în Înalta Societate.

Cioclii presei româneşti

Furtunile şi ploile abundente căzute în ultimii ani au făcut prăpăd în mai toate judeţele ţării, au inundat şi dărâmat case, au distrus drumuri şi poduri, au înnecat animale şi păsări, au compromis mii de hectare cu culturi agricole şi, din nefericire, au făcut chiar şi victime omeneşti. O situaţie dramatică, desigur, cu care se confruntă însă şi alte ţări ale lumii, precum Germania, Italia, SUA sau mai recent Australia, ţări mult mai dezvoltate din punct de vedere economic şi mai pregătite să facă faţă unor asemenea situaţii de excepţie.
Articolele din ziarele româneşti despre calamităţile naturale de la noi, dar mai ales emisiunile de ştiri ale televiziunilor noastre dau impresia că toate relele lumii s-au abătut numai peste România, iar autorităţile noastre sunt nu doar incapabile să oprească ploile diluviene, dar şi rău-voitoare. Nu contează părerile meteorologilor şi hidrologilor, care spun că depăşirea a 100 şi chiar 150 de litri de apă pe metru patrat, într-un timp scurt, duce inevitabil la formarea de torenţi de pe dealuri sau la revărsări de ape peste maluri, punând la grea încercare chiar şi reţelele de canalizare din oraşe. Ei, bine, presa noastră, pusă doar pe scandal, caută să învinuiască numai autorităţile de aceste dezastre, fără a ţine cont şi de imprevizibilele capricii ale unei naturi în schimbare geo-climatică.
În mai multe ziare centrale s-a criticat dur faptul că primăriile (doar cele ale partidelor de la guvernare, desigur) au cazat oamenii evacuaţi prin şcoli sau cămine culturale, locaţii lipsite de confort şi utilităţi casnice. Nici unul din ziariştii respectivi nu s-a gândit însă că şi în SUA se procedează la fel în astfel de situaţii, iar oamenii şi presa găsesc înţelegere pentru caracterul temporar al acestor măsuri de urgenţă.
O jună reporteră TV dornică de afirmare l-a apostrofat cu vehemenţă pe un inginer de la Drumuri şi poduri care îi explica, încercând să fie şi calm şi respectuos cu presa, că podul rupt de furia apelor nu poate fi construit într-o noapte, ca în poveştile pe care le ţinea minte tinerica noastră de la grădiniţă. Degeaba. O altă speranţă a unei televiziuni particulare, ostile făţiş noului preşedinte şi noii guvernări, îl întreba insistent şi insinuant pe un coleg al său dacă autorităţile comunei în care venise chemat de mama sa o anunţaseră pe aceasta de iminenţa inundaţiilor, dacă măsurile luate de acestea pentru ajutorarea sinistraţilor erau suficiente. În zadar a încercat colegul său, un binecunoscut prezentator de ştiri, să o tempereze, spunându-i că şi primarul şi şeful de post i-au prevenit pe săteni că se aşteaptă revărsări de ape, că au anunţat pe cei de la judeţ încă din noaptea dezastrului şi că împreună cu alţi slujbaşi locali au ajutat la salvarea unor oameni şi bunuri, juna noastră a încheiat fermă: „Sperăm ca oficialităţile să facă mai mult”.
Un reporter specializat în ştiri catastrofice şi-a încălţat cizmele pescăreşti, s-a băgat într-un loc unde şuvoaiele erau ceva mai calme, ca să nu-i pună totuşi viaţa în pericol, şi a început să prezică pe un ton lugubru câte alte nenorociri îi mai aşteaptă pe bieţii năpăstuiţi, dacă primul-ministru nu a coborât din elicopter ca să le asculte păsurile. Ca urmare a acestei manipulări făţişe a sentimentelor umane, e firească reacţia sinistraţilor care, în loc să se mobilizeze şi să dea o mână de ajutor, stăteau deoparte şi făceau declaraţii presei, cum că nu l-au văzut pe primar săpând şanţuri sau pe prefect cărând saci cu nisip la astuparea digurilor rupte. Ca fundal sonor şi vizual, editorul emisiei, şi el în căutare de rating, a intercalat scene filmate de la scoaterea unor femei în vârstă din casele cuprinse de ape, care ţipau că nu-şi lasă agoniseala, leşinând apoteotic pe braţele salvatorilor lor, în acordurile dramatice desprinse din banda muzicală a unui film de ficţiune. Nu s-a spus însă nimic despre obligaţia legală a cetăţenilor de a respecta măsurile care decurg din hotărârea de declarare a stării de alertă în zonă, între care e prevăzută şi evacuarea cu forţa a oamenilor pentru a le salva vieţile.
Sunt încălcate grosolan în astfel de momente dramatice norme deontologice elementare, pentru care oricare gazetar occidental nu ar mai avea acces ani întregi la un ziar sau la o emisiune de televiziune. Inclusiv norme legale şi constituţionale care ţin de respectarea dreptului la viaţa privată şi la propria imagine. În locul unor informaţii neutre, dar edificatoare, despre ravagiile produse de inundaţii, aşa cum se petrece în ţările civilizate, la noi presa transformă o nenorocire umană într-un spectacol mediatic îndoielnic, grotesc şi vulgar. Cine dă dreptul unor ziarişti fără scrupule să intre cu bocancii în viaţa unor oameni, arătându-i disperaţi, schimonosiţi de durere şi neputinţă, bolnavi sau sărăciţi peste noapte? Cum poţi îmbărbăta o naţiune lovită crunt de nişte dezastre naturale, amplificate desigur şi de neglijenţa unor autorităţi, prezentând doar scenele de coşmar ale unor inundaţii, fără a îndemna, direct sau indirect, la solidaritate şi într-ajutorare umană?
Nu am văzut nici un articol şi nici o emisiune TV cu cetăţeni curăţindu-şi şanţurile din faţa casei sau recunoscând că şi-au înălţat casele pe malurile apelor, fără avize şi în afara vetrei construibile a satelor, că au asistat pasiv la defrişările „la ras” ale unor păduri întregi sau că-şi aruncă imprudent gunoaiele menajere pe orice vâlcea sau vale de râu.
Priviţi reportajele televiziunilor străine despre inundaţii sau alunecări de teren. Nu o să vedeţi nicăieri critici isterice la adresa guvernului, acuzat că nu a luat măsuri de prevenire, şi nici oameni ţipând, plângând şi lamentându-se minute în şir în prim-plan. Dimpotrivă, tonul emisiunilor este unul sobru, normal pentru asemenea situaţii dramatice, dar cu destule elemente de îndemn la calm, de îmbărbătare a populaţiei, care este încurajată să dea o mână de ajutor autorităţilor în refacerea gospodăriilor avariate.
Goana după rating şi după cititori a transformat presa românească într-una de veşnic scandal, de veşnică negare a oricărei forţe politice care ajunge la putere, de prezentare aproape defetistă a oricăror acţiuni ale autorităţilor, de demonizare a oamenilor, care sunt văzuţi numai în ipostaze negative, fie ca violatori, hoţi şi proxeneţi, fie ca suferinzi de diverse maladii, accidentaţi, sinucigaşi sau năpăstuiţi de soartă. De fapt, ziariştilor nu le pasă deloc de aceşti oameni, ei îi folosesc doar ca pe nişte specimene dintr-un „insectar” pentru a lovi în autorităţi, în preşedinte, prim-ministru şi miniştri.
Scăpată de rigorile şi limitele unei închistări ideologizante, presa de după 1989 a început mai întâi să „nască pui vii”, pentru a ajunge la subtilităţi mult mai rafinate, precum dezvăluirea tuturor amantelor şi amanţilor VIP-urilor la modă, prezentarea cu lux de amănunte a tuturor babelor violate (care sunt chestionate licenţios: „Şi cum a fost? Unde s-a petrecut? V-a rupt lenjeria intimă?”), filmarea în direct a disperaţilor care se aruncă în gol de pe macarale, arătarea obsesivă a tuturor accidentaţilor ajunşi la camerele de gardă ale spitalelor şi transformarea ştirilor în nesfârşite necroloage.
Psihologii au atras deja atenţia că neputinţa sau nepăsarea ziariştilor de a crea şi altfel de evenimente jurnalistice, ca şi viziunile sumbre pe care aceştia le induc zilnic populaţiei, i-au transformat în adevăraţi ciocli ai presei, contribuind astfel la sporirea nevrozelor colective, a atitudinilor negativiste şi a violenţei, a neîncrederii cetăţenilor în forţele proprii şi ale autorităţilor statale. Până când, însă ?

Un nou început

Acest blog se vrea un nou început pentru rubrica noastră permanentă publicată timp de câţiva ani într-un ziar de provincie. Pentru început, vom relua câteva din articolele de atunci, rămase încă de actualitate. Vom începe să postăm şi materiale noi, plecând de la diversele chestiuni găsite în ziarele de astăzi.
Observaţiile mele vor fi, adesea, şi accentuat subiective. Este inevitabil. Aştept replici decente şi la obiect, care să-mi combată părerile. În fond, nimeni nu deţine adevărul absolut. De aceea, consider extrem de util dezvoltării umane schimbul de idei, oricât de diverse şi contrare ar fi uneori aceste idei.
"Cititorul de gazete" sunt în primul rând eu, proprietarul acestei tribune libere de idei, dar poţi fi şi tu, cititorule, care ai propriile păreri, propriile lecturi.
Sper ca prin postările de pe acest blog să facem cunoscute cele mai interesante articole sau idei din articole publicate în presa de la noi sau de aiurea, spre folosul nostru, al tuturora.