Triumful cârnăţarilor

Parcă niciun alt popor nu are atâta apetenţă pentru “încremenirea în tablou” ca poporul român. Suntem campioni mondiali la nemişcare, la inacţiune, la “tăiat frunză la câini” şi la “pendulat între antiteze”. Ca să ne smulgem din inerţia mioritică a trebuit să fim cotropiţi de străini, şi atunci am reacţionat doar ca să ne apărăm izmenele, nu şi ideile din tărtăcuţă. Când s-a pus problema unei înnoiri, ne-am schimbat mai degrabă cămaşa, ca să ne fudulim, decât mentalitatea păguboasă. Mereu “cu curul în două luntri”, am pierdut mai toate oportunităţile, astfel că la marile baluri ale istoriei, noi am intrat în joc întotdeauna mai târziu, atunci când hora era pe sfârşite. Şi atunci ne-am prins, mai întotdeauna, alături de cine nu trebuia.
În urmă, când a fost să ne căutăm neghina din traista trecutului, am căutat-o mereu la alţii, nu şi în grădina proprie. Făloşi de cât de proşti putem fi, i-am batjocorit adesea pe cei care vroiau să ne arate binefacerile mersului înainte. De aceea, am şi patentat ideea conservatorismului veşnic, băţoşindu-ne cu sloganuri precum: nimeni nu are un trecut aşa vitejesc ca al nostru, nimeni nu are cântece şi poezii şi vinuri şi femei şi etc. aşa de bune şi frumoase ca ale noastre, nimeni nu e aşa de deştept şi descurcăreţ ca românul. Drept pentru care am mers să le arătăm şi altora de ce suntem în stare: am prăjit lebedele de pe lacurile vieneze, am golit telefoanele publice germane şi bancomatele franceze, am umplut cîmpiile iberice sau eline cu căpşunari şi şmenari, am reîntregit ginta de sesso latino pe sub podurile veneţiene sau printre ruinele romane, dându-le cu flit tuturor, după regula de una simplă: mie să-mi fie bine.
Cel puţin asta e percepţia despre noi în cancelariile lumii.
Românul are şi bucuria secretă de a juisa când vede că “îi moare capra vecinului”. Se uită cum îi intră hoţii în curte şi îi fură până şi cloţa de pe ouă, dar nu sare în ajutorul amărâtului. Se aburcă pe gard şi priveşte cu jind la orăteniile acestuia, aşteptând, ca la tragerea loto, momentul când va veni “aviara” peste ele, felicitându-se că lui veterinarii nu au ce să îi gazeze. “Oţ tare”, nu-şi face asigurare Casco, ca să nu profite cel cu care se loveşte la semafor şi pe care preferă să-l despăgubească din buzunarul propriu, dar cu ţârâita. Cumpără scump şi vinde ieftin.
Până şi ţăranul s-a dedulcit la prostii. Pentru că are oftică pe primar şi pe stat, când e să-şi construiască o casă, o face fără nici o autorizaţie, unde “vor muşchii lui”, chiar dacă peste câteva luni vin apele şi o dărâmă. De necaz, se duce la cârciumă, de unde se declară sinistrat şi nu mai iese până când guvernul nu i-o reface la loc, chiar dacă ştie bine că nu a umplut visteria statului decât cu jumătate din impozitele datorate. Dar ce treabă are el ? Să vină armata să-i rânească noroiul din curte, să vină Preşedintele să-i spele şi să-i usuce hainele înnămolite, iar Crucea Roşie să-i aducă mâncarea cu sufertaşul direct la cârciumă, că tare amărât mai e, fi-r-ar mama ei de manea.
În general, românul nu are vocaţia transcedentalului. De aceea, îl interesează mai mult prezentul decât viitorul. Ca primar, de exemplu, nu-l preocupă ce va fi peste patru ani, când îi expiră mandatul. Aşa se explică nebunia îmbogăţirii care îi cuprinde pe toţi cei care ajung “în fruntea bucatelor”: îşi construiesc blocuri, nu case, îşi cumpără câte două-trei maşini, nu una. Dărâmă tot în localitatea pe care o păstoresc, parcuri, drumuri, scuaruri, şi dau autorizaţii de noi supermarketuri pe bandă rulantă. Sunt mai multe magazine decât bani în buzunarele alegătorilor, dar ce contează, numai lor să le curgă comisioanele în buzunare. Unii primari şi-au legat numele de înălţarea unor biblioteci, teatre sau spitale, cei mai mulţi însă nu trudesc decât la triumful burţii asupra intelectului. Înconjuraţi de zeci de rude, prieteni şi amante, au transformat primăriile în cârnăţării de Famiglie.
Partidele se mănâncă între ele mai ceva ca scroafele în călduri. Unele îşi devoră chiar propriii membri, într-un elan suicidar greu de explicat în afara cabinetelor psihiatrice. Deviza lor este (surprinzător, oare ?) una de esenţă KGB-istă: “cine nu e cu noi este împotriva noatră”. Termenul coabitare nu există, şi nici programe şi ideologii care să dureze mai mult decât o campanie electorală. Se urmăreşte cu osârdie doar “ghişeftul”. Astfel, în doar câteva luni, un partid îşi schimbă de mai multe ori “faţa”, în funcţie de posibilele alianţe sau ajutoare promise. Când democrat, când popular, când umanist, când social-liberal, când conservator, că nu mai ştie bietul alegător pe cine să mai voteze.
Cât priveşte onoarea politicienilor, aceasta variază mai ceva ca timpul probabil. “Azi te pupă, mâine te-nfundă”. Nu poţi fi sigur că pleci tovarăş cu cineva pe drum şi nu-ţi înfinge deoadată cuţitul pe la spate. “Imparţial ca tot românul”, parlamentarul ales pe lista unui partid sare repede în barca altuia dacă miroase că e ciolanul mai mare acolo. Scrupule, ruşine, respect faţă de cetăţeni ? De unde, dacă accederea sa între aleşii neamului l-a costat câteva sute de milioane sau miliarde de lei. Aşa se face că avem tot felul de “oameni de afaceri”, ca să nu le spunem direct “afacerişti”, care suportă cu greu corvoada dezbaterilor zilnice de legi, mai ales că nu pricep o iotă din maldărele de hârtii date la studiat.
Se promovează un consumism desuet. În timp ce Franţa, Olanda, Germania şi alte state occidentale, inclusiv Polonia, interzic construirea de supermagazine în centrul oraşelor, ultima solicitând chiar demolarea şi reamplasarea acestora la periferii, primarii veroşi din ţara noastră procedează taman invers, distrugând afacerile a sute de magazine mici. În plus, nimeni nu se întreabă câtă putere de cumpărare pot să aibă românii ca să se stimuleze un astfel de comerţ deşănţat, ca şi cum omul noii societăţi de azi nu ar avea şi nevoi cultural-artistice.
Decăderea moravurilor societăţii româneşti a ajuns la un prag greu de suportat. Şi niciun guvernant de până acum nu s-a gândit să ia atitudine împotriva acestui picaj mortal. Din contră, ei dau mulţimilor exemple dintre cele mai proaste. Îşi construiesc case peste case, îşi iau maşini cât mai bengoase, îşi dublează sau triplează conturile – doar din lefurile amărâte de bugetari sau din bănuţii strânşi la ciorap de soacre şi bunice. Un fost premier pleacă din Palatul Victoria, la încheiera mandatului, cu calculatorul primit de la un sponsor, un fost preşedinte şi şeful său de cabinet pleacă de la Palatul Cotroceni cu zeci de documente şi înregistrări confidenţiale, pe care le folosesc apoi în lupta lor particulară cu diverşi oponenţi politici.
Ce să înţeleagă omul de pe stradă din toate astea ?
Înnebunit de crimele, omorurile şi violurile transmise seară de seară de televiziunile funerare, îndobitocit de manelele, urletele şi glumele fără perdea care le fac rating unor prezentatori şi realizatori fără scrupule, înfometat de politicile care oferă icre negre unora şi nici măcar o fasole altora, cetăţeanul simplu, adică vreo douăzeci şi ceva de milioane, caută să imite şi el ceea ce vede în Parlament, în Guvern sau pe micile ecrane. Fură, minte, escrochează, bagă cuţitul în cine nimereşte, îşi bate copiii şi abuzează de ei, nu mai munceşte şi pe mult şi pe puţin, nu mai are grijă de gospodărie şi de familie, trăieşte doar cu gândul de a se îmbogăţi peste noapte, ca ăia de-i vede la TV.
Să nu îngrijoreze oare pe nimeni faptul că mai bine de treisferturi din copiii noştri declară că nu au mai citit o carte de foarte multă vreme ? Că sar la gâtul profesorilor, pe care îi filmează şi-i dau apoi pe Internet ? Că îşi încep viaţa sexuală de la 12 ani ?
Acesta e preţul triumfului cârnăţarilor, obsedaţi doar de câştigurile proprii, asupra grosului populaţiei. Iar copiii nu fac decât să-şi copieze părinţii, mai ales în ceea ce e rău. Poate că nu e prea târziu ca să se mai facă ceva pentru ca viitorul să nu mai repete greşelile trecutului. Pentru că un popor fără cultură e condamnat la ruină. Morală. Şi chiar fizică.