Trafic modern de indulgenţe

            Acum cinci sute de ani, reformatorul Martin Luther s-a ridicat împotriva conducătorilor bisericii care făcuseră din vânzarea indulgenţelor o adevărată negustorie. Aceste indulgenţe erau nişte documente scrise care trebuia cumpărate de credincioşii care preferau să plătească o anume sumă de bani decât să îndeplinească penitenţele date pentru ispăşirea păcatelor săvârşite. În octombie 1517, văzând zeci de oameni cărând teancuri de hârtii care, susţineau ei, îi va salva de mânia Domnului, Luther a bătut în cuie, pe uşa bisericii din Wittenberg, o petiţie conţinând 95 de teze (argumente) împotriva vânzării de indulgenţe, pe care a apreciat-o drept un abuz şi o sursă imorală de îmbogăţire a clerului.

            La început, “părinţii Bisericii” au  considerat că orice păcat presupune şi o pedeapsă temporală, care poate fi însă ştearsă după moarte, prin pocăinţă, fără a mai fi nevoie ca sufletele morţilor să mai treacă prin Purgatoriu. De aici şi lungul şir de penitenţe, cerute aici pe Pământ, pentru izbăvirea păcatelor. Treptat, “iertarea păcatelor” a încetat să mai fie însă un atribut exclusiv al sacralităţii, căpătând aspecte tot mai laice. Astfel, de la “scrisorile de indulgenţă” şi “indulgenţele plenare” acordate cu ocazia vizitelor papale s-a ajuns la “traficul cu indulgenţe”, un călugăr dominician susţinând fără pic de ruşine că, “imediat ce banul de aur a fost dat, sufletul în ceruri s-a ridicat!”

            Nu mică mi-a fost mirarea când am citit zilele acestea într-un ziar central că “vânzarea de indulgenţe” a reapărut, sub o formă uşor schimbată, acum, în plin secol XXI. Şi nu în cine ştie ce colţ uitat de lume, aflat la începutul evanghelizării, ci în România, ţara celor mai extravagante miracole religioase, precum experimentul exorcizării de la Tanacu. Citez: “Ultima scăpare a bucovinenilor care dau în patima beţiei a ajuns contractul scris cu Dumnezeu. În satele sucevene, ştampila Bisericii pe un petic de hârtie valorează cât un tratament la dezalcoolizare, iar semnătura preotului garantează o viaţă fără vicii. Unii jură că se lasă de alcool, alţii de jocurile de noroc sau de femei. Pentru toate li se eliberează o adeverinţă de la Biserică, fie cea Ortodoxă, fie cea Catolică”.

Până aici, să zicem că avem de-a face cu o formă mai atipică şi mai modernă de exercitare a misiunii Bisericii de a-i aduce pe calea cea bună pe cei predispuşi păcatului. Numai că, pe lângă “jurămintele” de renunţare totală la un viciu sau altul, au apărut şi “adeverinţele” cu dispensă de bună-purtare date de preoţi: “Adeveresc prin prezenta că numitul Cristi a jurat că nu mai consumă băuturi alcoolice mai mult decât un litru de bere pe zi şi 100 de grame de tărie pe zi, până la data de 11 august 2007”. Într-un alt “act” s-a acceptat consumarea doar a unui pahar sau a unei sticle, fără a se preciza însă mărimea acestora.

            După câte ştiam eu de la preotul copilăriei mele, păcatele biblice sunt de trei categorii: păcate capitale, strigătoare la cer şi împotriva Sfântului Duh. Acestora li s-au adăugat apoi şi păcatele aşa-zis ordinare, care pot fi iertate, cele mai multe apărute în zilele noastre. Nici unul din aceste păcate nu are însă grade de săvârşire, care pot fi negociate. Totul ţine de bunul-simţ şi de cumpătarea fiecărui om. Nicăieri în Biblie nu scrie să nu bei, căci chiar Iisus a transformat apa în vin la nunta din Caana Galileii, dar a bea nu înseamnă a te îmbăta, a bea peste măsură.

            De aceea, de cum am citit despre preoţii suceveni care fac “contracte” scrise cu enoriaşii împotriva băuturii şi negociază numărul de pahare pe care le acceptă Cel de Sus, am zis că undeva la mijloc este şi o mică escrocherie. Altfel, aceşti slujitori ai Domnului  le-ar fi cerut acestora să ţină rânduielile tradiţionale, iar pentru încălcarea lor le-ar fi dat câte o penitenţă. Aşa cum îmi dădea mie popa Gheorghiţă, la spovedanie, în copilărie, să zic de douăzeci de ori “Tatăl nostru” şi să fac cincizeci de îngenuncheri în faţa iconostasului pentru că am furat câteva mere văratice din mărul de peste gardul vecinei. Numai că preoţii suceveni, şi ortodocşi şi greco-catolici, au căzut “la pace” cu cei care ştiu că nu se pot înfrâna de la patima beţiei şi, contra unei taxe de 50.000-100.000 lei, au stabilit un procent de beţiveală, acceptabil de ambele părţi. Unii, care ştiu că trebuie să se ducă la o nuntă sau la un botez, dau fuga la preoţi şi plătesc o taxă de “dezlegare temporară” pentru “jurămintele” făcute.

            Problema “jurămintelor în faţa lui Dumnezeu” nu este una nouă, cel puţin la români. Multe din actele domnitorilor noştri sunt astfel întărite, pentru a căpăta garanţia că vor fi respectate cum se cuvine, încălcarea lor fiind supusă judecăţii divinităţii. Chiar şi astăzi, preşedintele României îşi încheie jurământul în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, reunite, cu formula “Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”, iar martorii din procese depun mărturie după ce jură cu mâna pe Biblie.

            “Angajamentele” asumate de enoriaşii suceveni, parafate chiar cu ştampile în toată regula de la Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor sau a Bisericii Greco-Catolice Ucrainiene, nu au însă caracterul solemn şi benevol al unor “jurăminte” din vechime. Chiar dacă preoţii le numesc prozaic şi administrativ “adeverinţe”, pentru ca să perceapă cât de cât legal anumite taxe “de legământ”, aceste înscrisuri nu sunt doar o sursă de câştiguri băneşti pentru preoţi, dar şi o mare blasfemie. Un păcat capital, aşadar, pentru care nu există iertare. Căci nu se poate concepe ca un umil şi păcătos muritor să “cadă la înţelegere” cu Dumnezeu în vederea comiterii doar pe jumătate sau pe sfert a unor păcate, în funcţie de câţi bani dă şi cum face “contractul” cu preotul duhovnic.

            Noii “vânzători de indulgenţe” de la Suceava nu au decât vina venalităţii lor, căci nu se pot accepta argumentele aduse în favoarea unor asemenea practici medievale. Limitarea beţiei, a fumatului sau a patimei jocurilor de noroc constituie o acţiune socială benefică, şi chiar creştină, dar să fie făcută prin convingere şi credinţă, nu prin “dispense de bună-purtare” plătite. Acest trafic modern de indulgenţe îmi readuce în memorie spusele lui George Călinescu despre români, al căror suflet nu transcende dincolo de cerinţele traiului zilnic. Astfel, scria divinul critic, vezi pe român rugându-se pentru a câştiga la loterie, dar nu şi pentru mântuirea sufletului.

            Cu alte cuvinte, semenii noştri amintiţi nu sunt doar meschini când îşi negociază, contra cost, cum şi cât pot păcătui pe lumea aceasta, dar şi lipsiţi de orice aspiraţie spirituală. Ei nu-şi pot învinge trupul de lut, oricâte “adeverinţe cu indulgenţe” ar cumpăra, aripile lor sunt frânte, iar suficienţa lor culturală le refuză orice zbor deasupra propriei nimicnicii. Osânda lor este însăşi viaţa neînfrânată pe care o duc.