Ţara tuturor posibilităţilor (rele)

            România de după 1989 a devenit ţara tuturor posibilităţilor. Rele. Aici se pot devaliza bănci, se pot vinde fabrici la fier vechi, se pot fura ouăle de sub cloşcă şi şinele de sub tren, fără ca cineva să fie tras la răspundere. Sau dacă este totuşi întrebat, apoi i se cer scuze pentru deranj şi i se sugerează îmbogăţitului anchetat să o şteargă urgent pe la Ibiza în Spania, la Viena cea democratică, în insulele Tahiti sau Seychelles, oriunde „braţul scurt al legii româneşti” nu poate ajunge.

            Partidele politice, de toate culorile, ameninţă în campanile electorale că-i vor băga la rece pe toţi “baronii locali”, că-i vor pune să plătească cu vârf şi îndesat pentru “ingineriile lor financiare”. Şi, într-adevăr, odată ajunşi la guvernare, miniştrii acestor partide îi strâng pe sărmanii miliardari în câte o hrubă de cramă domnească sau într-o viloaie amărâtă de la munte şi îi pun să plătească. Să plătească nu doar consumaţia de la întrunirea respectivă, dar şi consumurile generate de înzestrarea noilor miniştri cu logistica necesară bunei desfăşurări a înaltelor lor însărcinări guvernamentale. Adică vile la munte şi la mare, maşini pentru ei, soţii, copii, fraţi, unchi şi nepoţi, conturi de rezervă în străinătate etc. etc.

O parte din jurişti, ameninţaţi cu dosare grele de favorizare a infractorilor, fabrică pe bandă rulantă acte de justificare a averilor acumulate de noii nomenclaturişti. Doar în Ţara Miticilor se poate ca părinţii şi bunicii care au mâncat salam cu soia să descopere brusc că au moştenit de la străbunii lor Decebal şi Burebista aurul pierdut al dacilor, ba chiar câte o halcă întreagă din muma nostră Dacie. Aşa că isteţii lor copii de astăzi sunt perfect îndreptăţiţi să revendice Munţii Carpaţi, Podişul Getic, Câmpia Română sau Delta Dunării.

            Tot în scumpa noastră ţărişoară se poate să dărâmi parcuri şi cinematografe ca să construieşti în loc tarabe cu cârnaţi şi cu izmene, să transformi librăriile în baruri cu votcă contrafăcută şi căminele culturale în supermarketuri pentru reciclarea zdrenţelor second-hand aduse din Occidentul după care ne curg balele.

            Se construiesc într-o veselie cârciumi şi biserici, dar nu şi şcoli, spitale sau teatre. Vilele şi apartamentele sunt de două-trei ori mai scumpe ca în alte ţări, iar cartierele pentru tineri sunt achiziţionate la kilometru de către noii nomenclaturişti şi de capitaliştii de carton. Aceştia dau sute de mii de euro pentru un viloi cu douăzeci de camere şi un pogon de pământ împrejur, dar nu-şi sapă un şanţ mai ca lumea pentru scurgerea apelor de ploaie, aşteptând la mila primăriilor. Unii “sărmani” vin cu Mercedesul să-şi ridice ajutorul social sau sufertaşul cu mâncare de la cantinele pentru săraci.

            Ar fi de râsul curcilor, dacă n-ar fi trist şi revoltător, că ani întregi am clamat că “nu ne vindem ţara”, dar am amanetat-o bucată cu bucată unor venetici, astfel că într-un caz de război – doamne fereşte! – noi, românii, nu mai dispunem nici de flotă, nici de petrol, nici de oţel, nici de electricitate. Adăposturile antiaeriene sunt astăzi cămări pentru murături, şoselele sunt găurite ca după bombardamente, podurile cad unul după altul la cea mai mică umflare de apă, dealurile despădurite alunecă la vale, râurile o iau razna prin digurile rămase de la Tata Ceau. Iată tot atâtea lucruri imposibile în oricare din celelalte ţări europene. De aceea ne invidiază toţi şi se reped ca hunii să ne colonizeze, păstrându-ne însă neatinse obiceiurile (rele).

            Mita, ciubucul, peşcheşul, şperţul, şpaga, sfănţuiala sunt echivalentele aceleiaşi mentalităţi specifice românilor. Numai din mintea unor dragomiri şi a unor fotbalişti iubitori de manele putea să emane o idee idioată precum cea a miturii finlandezilor ca să-i bată pe cehi la fotbal, pentru a ne oferi nouă o şansă de calificare la Campionatul Mondial din Germania. Ghinion: nordicii n-au auzit nici de mită, nici de blat. Au auzit însă funcţionarii instituţiilor noastre de stat, adică de stat pe banii noştri la cafele şi Solitaire pe calculator, care nu concep să-şi mişte fundul pentru o semnătură sau un act decât dacă le strecori şi câteva hârtii foşnitoare cu autograful lui Mugurel.

            Se plâng finanţiştii că nu au suficienţi bani la buget din cauza neplăţii impozitelor de către contribuabili, dar nu îi întreabă pe manelişti şi pe ceilalţi cântăreţi câţi bani câştigă de la nunţi şi botezuri. Nu ştiu ce impozite plătesc aceştia, dacă plătesc, dar oamenii obişnuiţi sunt urmăriţi silit cu executorii judecătoreşti, în timp ce maneliştii îşi construiesc vile după vile, îşi iau maşini tot mai bengoase, strâng banii cu făraşul. Apropo, este încă în vigoare legea care sancţionează pe cei care îşi bat joc de moneda naţională, dar nu am auzit ca să fie anchetat vreunul din cei care adunau banii cu mătura la botezul copilului unuia dintre interlopii mânuitori de săbii ninja.

            Şi tot despre botezuri şi nunţi de VIP-uri de mucava. Numai în România se poate ca la asemenea petreceri să participe, fără pic de ruşine, senatori şi deputaţi, miniştri sau şefi de partide, ca într-un conclav de mafioţi, adică de afacerişti legaţi prin aceleaşi interese de clan, cele mai multe ilegale. Şi tot numai la noi se poate ca membrii unui partid să meargă în grup la parchet ca să-l susţină pe unul dintre ei care este anchetat, asta chiar dacă ştiau sigur că omul respectiv este vinovat de delapidări uriaşe, care l-au şi trimis după gratii până la urmă.

            Numai la noi se consideră normal ca presa să mediatizeze zi de zi tot felul de afacerişti îmbogăţiţi dubios sau la limita legalităţii, dându-se ca exemplu de împlinire socială. Cât priveşte ţoapele făcute vedete de televiziunile de gang, promiscuitatea acestora întrece orice închipuire. Nu este vorba doar de manelişti sau cântăreţi de muzică uşoară, ci chiar şi de unii prezentatori sau unele prezentatoare. Fetele, mai ales, sunt dezinhibate total: îşi arată sânii şi chiloţeii în prim-plan, vorbesc mai ceva ca Miţa Biciclista şi îşi relatează cu detaşare şi oarece plictis ultimele aventuri erotice, dând amănunte picante sau certându-se cu rivalele în direct. Toate la ore de vârf de audienţă sau pe pagina întâi a ziarelor şi revistelor.

            În România, ţara tuturor posibilităţilor, olteanul are o vorbă: “Este posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate”. Din păcate, nu ştiu cum se face, dar în ultimii ani pare că numai ce este rău se poate, de parcă dreptatea, ordinea, cinstea şi corectitudinea ar fi dispărut din vocabularul şi purtarea românilor.