Groparii de la TV

Accidentul petrecut in Muntenegru, in care au murit 18 persoane, iar 29 sunt ranite, a provocat cea mai neagra zi pentru televiziunile din Romania. Cioclii presei romanesti s-au repezit sa stoarca tot ce se putea mai abject din acest subiect tragic. Fara niciun fel de respect pentru victime sau pentru rudele victimelor, groparii de serviciu de la TV s-au aruncat asupra nesperatului subiect, asezonat de imagini date de televiziunile tarii respective, si l-au abordat marlaneste, total neprofesional, din doua directii: una din cea privind critica Guvernului Ponta si a MAE pentru intarzierea cu care au anuntat evenimentul si pentru comunicarea proasta cu presa si cu rudele victimelor; a doua,  substituirea (nefericita) de catre TV a rolului de comunicator privind soarta victimelor accidentului.
Oricat de obtuz politic ai fi, oricati bani ti-ar da Opozitia ca sa ataci Puterea in acest caz, trebuie sa fii ori rau-intentionat, ori prost gazetar ca sa nu vezi cateva lucruri.
1. Excursia respectiva era una privata, organizata de o frima particulara, nu de stat, nu exista deci nicio obligatie a Guvernului de a monitoriza traseul acestei excursii, desfasurarea ei. Nicaieri in lume nu se face asta.
2. Accidentul s-a petrecut intr-o tara straina, duminica, la 30-40 km de capitala tarii.
3. Prima comunicare oficiala in mass-media de catre autoritatile din Muntenegru au indus ideea ca autocarul era din Ucraina.
4. Cum s-a primit confirmarea oficiala ca e vorba de un autocar romanesc, MAE a trecut imediat la desfasurarea procedurilor de rutina.
5. Presa, mai ales TV, nu intelege ca MAE nu poate lansa informatii in stil Breaking news, din minut in minut, cu corectarea din mers a stirilor false difuzate deja fara scrupule, doar pentru a castiga nenorocitul de rating.
6. MAE si Guvernul unei tari nu redacteaza comunicate si nu trasmite informatii oficiale redactate dupa buletinele de stiri ale TV, ci dupa consultarea pe cale diplomatica si consulara a autoritatilor din tara unde s-a produs accidentul.
7. Nesocotirea acestor reguli de decenta si deontologie profesionala a produs o durere imensa, in pragul unei noi tragedii, la Curtea de Arges. Ieri, o TV a trasmis ca ar fi murit o familie completa din oras, atat un sot cat si sotia sa in accident, dar AZI sotia a iesit din coma si a putut spune cine este, a fost identificata oficial de catre autoritatile din Muntenegru in parteneriat cu consulii romani. MAE nu si-a permis sa lanseze asemenea ipoteze de morti pana nu au fost verificate cu certitudine.
8. Se cauta vinovati in sfera guvernamentala, desi reafirm: excursia era una privata, cu privati.
9. Se contureaza clar ca a fost o greseala umana, a unui sofer imprudent, atunci de ce anchete peste anchete daca firma transportatoare avea nu stiu ce hartii in regula (si le avea) ?
10. Televiziunile din Romania au ajuns groparii presei romanesti corecte, informate, fara partizanate politice, vrea sa fie ea, TV, si judecator si procuror si manipulatoare de opinii.

Taranul roman si Europa

            Zilele acestea am dat o fugă până în satul părinţilor mei de pe Valea Luncavăţului. Cum mă văzu, tata mă şi luă în primire:

- Bine, mă, băiete, ce faceţi voi acolo la Bucureşti, vă bateţi joc de noi, amărâţii de la ţară?

- Păi de ce ? îl întrebai eu nedumerit.

- Păi daia, că aţi uitat de unde aţi plecat şi că fără noi, talpa ţării, n-o să rezistaţi mult doar cu străinii ăştia care vă tot mănâncă acum din palmă, iar mâine o să vă dea un şut în dos şi-o să vă arunce afară din bucătărie, unde vă ţin acum!

- Nu-nţeleg! dădui eu nedumerit din cap.

Bătrânul mă privi aspru şi scrâşni din puţinele măsele rămase în gură:

- Ba-nţelegi tu foarte bine, şi-nţeleg şi nefericiţii ăia din Guvern, care tot taie frunză la câini pe la Pariz şi Bruczeles, dar n-aveţi minte mă de vă luaţi întru toate după ăia de pi-colo, căci ăia n-or fi proşti să vă îndemne să faceţi legi bune ca să huzurim noi şi să sărăcească ei! Nu, dragule, ei vă mână de la spate ca pe nişte vite pe care vrei să le bagi în ţarc, d-aia vă zic ei să ne strâmtoraţi pe noi, ţăranii, că ştie că noi suntem mai nesupuşi, mai liberi, precum paserile cerului.

- Şi cu ce te deranjează pe tine străinii ăştia, care, între noi fie spus, mâine or să vină să candideze şi pentru postul de primar în sat?

- Primari veneticii ăştia, dar ce noi nu mai avem oameni?

- Şi dacă aveţi, ei tot pot veni şi râvni la primărie, că doar aşa aţi votat voi, “talpa ţării”!

Bătrânul meu tată abia se stăpânea să nu-mi articuleze câteva bâte pe spinare, aşa că luai o distanţă asigurătoare faţă de el şi continuai:

- Când aţi votat referendumul pentru noua Constituţie, aţi votat propria voastră înjugare la carul încărcat cu tot felul de oameni, obiceiuri şi năravuri al Europei celei mari, al Europei unite. N-aţi ştiut asta?

- - Eu ştiu c-am votat pentru Iliescu, răspunde tata făcându-şi de lucru cu bâta cea lungă de zburătăcit găinile, că e PSD-ist şi fost comunist ca şi mine, ce mă iei tu acum cu referendum, cu Constituţiune? Când a venit profesorul ăsta nou de gimnastică  cu urna aia mobelă după mine se-nserase, n-avusesem timp să mă duc la votare că am stat toată ziua la moară, că nu-i decât una în toate satele dinprejur, i-am şi zis, iar el a dat din mână că nu-i nimic, votul e pentru domnul Iliescu şi ai lui, aşa că merge şi aşa, chiar dacă ăia de la şcoală aproape închiseseră secţia de votare.

Mă uit la dragul meu părinte, pe fruntea căruia începuseră să curgă râuri-râuri de sudoare rece, şi mi-era milă de cum se-nşela el mai mereu când era vorba să voteze ceva sau pe cineva. Nici gând să întrebe şi el pe profesorul de la votare, pe primar sau pe secretarul de la organizaţia PSD unde se ducea de două ori pe lună: “Bine, fraţilor, votez cum ziceţi voi, votez Constituţia, votez intrarea în Uniunea Europeană, dar eu, Ion al lui Ion din satul ăsta amărât de pe Valea Luncavăţului am oareşce câştig la afacerea asta?”

- Vezi, continuai eu cu voce tare, pentru două ouă şi un kil de cartofi te tocmeşti ore întregi până să le vinzi, pentru o gioarsă de coasă îţi numeri de zece ori banii până o cumperi, o întorci pe toate părţile, încerci fierul să vezi dacă taie, pentru că ştii valoarea fiecărui leuţ câştigat cu greu şi te doare inima să vinzi în pierdere sau să cumperi un lucru scump şi cu beteşug. Numai când a fost să zici “da” pentru Constituţie şi pentru Europa nu te-ai mai tocmit, ci, soldat conştiincios al partidului, te-ai lăsat convins de amăgelile acestuia şi te-ai aruncat cu capul înainte în valuri, fie ce-o fi. Acum, începi să-ţi dai seama că te-ai înhămat la o căruţă prea grea pentru puterile şi obiceiurile tele, şi ţipi la mine că noi, cei care trăim acolo la Bucureşti suntem vinovaţi de greşelile Guvernului şi de naivităţile voastre, ale celor care vă revendicaţi a fi “talpa ţării”.

Bătrânul tace, cu ochii pironiţi pe portretul mentorului său, înrămat şi pus bine lângă icoana Sfântului Gheorghe omorând balaurul.

- Dacă voi, cei de la ţară, care sunteţi cei mai mulţi “împingători” la maşina de vot a oricăror alegeri, aţi chibzui mai bine nu numai pe cine şi ce anume votaţi, dar şi cu ce foloase pentru voi şi copii voştri, pentru comunitatea în care trăiţi, poate că astăzi n-ai mai fi nevoit să te duci din nou la şcoală ca să-ţi iei “diplomă de ţăran”,     n-ar mai trebui să faci ţuica pe ascuns, ca imediat după colectivizare, şi n-ai mai sta cu grija recoltei de mâine, că nu te lasă UE să mai cultivi sau să mai vinzi nu ştiu ce.

- Păi şi ce, or să vină ăia de la Bruczeles să-mi spună cum să ar şi ce să pui pe ogorul rămas de la moşii mei?

- Ei, vezi, cam aşa o să fie. Eu nu zic că e rău sau că nu ar trebui şi noi să avem o agricultură modernă, cu tractoare în loc de vaci puse la plug, cu producţii serioase care să facă şi rentabilă această ocupaţie, dar să nu ne pripim ca fata mare la măritat, şi să vedem şi avantajele şi dezavantajele unei asemenea “căsătorii” cu EU. Te-ntreb eu: acolo la voi, la PSD, aţi analizat vreodată această aderare a noastră la structurile europene, aţi întors voi pe toate feţele chestiunea în cauză aşa cum au făcut-o alţi ţărani din alte state?

- Păi cum adică? Îmi răspunde tata nedumerit. Ce să mai discutăm, dacă a zis domnul Iliescu că e bine, a zis-o chiar şi domnul Adrian Năstase, aşa trebuie să fie,   n-o să ne îndoim noi, nişte sărăntoci de ţărani, că doar n-om fi noi mai deştepţi ca ei?

Mă uit îndelung la tata şi nu înţeleg cum de a reuşit un partid şi “răspândacii” din jurul lui să transforme populaţia unor sate întregi în nişte biete păpuşele pe care “le trage pe sfoară” după cum le convine.

- E trist, tată, dar voi v-aţi făcut-o cu mâna voastră. Uite, pescarii islandezi au zis “nu” Europei când a fost vorba să le limiteze cantitatea de peşte pescuit, la fel şi norvegienii, francezii au ieşit în stradă cu tractoarele pentru că programele venite de la Uniunea Europeană nu le mai dădeau voie să primească subvenţii de la stat pentru însămânţări şi recoltat păioase, alţii au zis că se mai gândesc dacă intră în Europa numai ca să-şi închidă propriile crescătorii de păsări şi să importe carne din altă parte. Noi, românii, ne-am aruncat cu ochii închişi în valuri, fără să ştim măcar să înotăm sau spre ce ţărm ar trebui să ajungem.

Tata nu mai zice nimic. Se duce la poartă că a venit poştaşul cu pensia. Aduce şi ziarul de astăzi. Vine bombănind:

- Şi ziceau că ne măresc pensile… 60.000 lei, ăştia-s bani? Nu pot plăti nici măcar un om care să mă ajute la săpat!

Se-aşează la masă, aprinde lumina, îşi pune ochelarii şi citeşte cu voce tare începutul unui articol de pe prima pagină a ziarului: “În conformitate cu cerinţele UE, ţăranii români vor trebui să se şcolarizeze şi să obţină diplomă de cosaş sau de cioban autorizat”.

- Au înnebunit, ai dreptate, şi-acum ne înnebunesc şi pe noi, că prostului tichie de mărgăritar îi trebuie. Cipuri d-alea la măgari avem, taurii nu mai au voie să tăurească decât o vacă sau două pe zi, să nu obosească, ce mai, mâine-poimâine o să  fiu nevoit să cer voie de la guvern dacă mai respir sau nu…

Şi, fără o vorbă, tata se scoală şi aruncă în sobă potretul mult iubit.

            La taifas cu finul Vasile

            Duminică dimineaţa, la părinţi la ţară. Îmi beau cafeaua în curte, sub o boltă de viţă. Aflând că am venit într-un scurt concediu, îmi face o vizită finul Vasile. Este un rudar cam de o vârstă cu mine, căsătorit cu o “rumâncă” şi cununat de bunica mea, de aceea îmi zice şi mie “naşule”, deşi nu l-am pomenit să-mi aducă vreodată plocon de Anul Nou. Nici mie, nici părinţilor mei. Ba, dimpotrivă, când e chemat la sapă, cere la fel de mult ca toţi ceilalţi zilieri, deşi pleacă seara acasă cu un caş sau o ulcică de ciorbă, date de maică-mea pentru copii.

            Finul Vasile are chef de vorbă, de “taifas politic”, cum zice el. Îl servesc cu o ţuică, deşi zău că nu ar merita, pentru că nu a venit un ceas să îi ajute pe ai mei la adunat de prune.

            - Ai văzut, naşule, cum le-o făcurăm celor de la PSD? deschide el discuţia.

            - Cum adică?

            - Păi, îi promisărăm în scris lui Gore că îl alegem primar şi până la urmă l-am votat tot pe Dan, de la PNL, numai aşa, să moară de oftică prietenii scârţari…

            Nu cunosc dedesupturile înţelegerilor preelectorale din sat, aşa că ascult cu mintea aiurea, uitându-mă prin ziarele aduse de la Bucureşti. Finul mă gineşte şi-mi atrage atenţia:

            - Hai, mă, naşule, că mata nu mă asculţi cum trebuie! Uite, noi, cei vechi din PSD, adică naşu, naşa, eu, soră-mea, Gicu, bărbatu-său, şi alţii fro trei, am dat scris lui Gore că îl sprijinim dacă pune pe lista cu consilieri măcar unu dintre noi, da’ el ne-a păcălit şi a trecut-o pe aia mică a lui Maclavale, care umblă cu buricu gol de când s-a întors din Turcia de la produs.

            - Bine, încerc eu să găsesc o motivare pentru gestul lui Gore, poate o fi fata pricepută, nu vezi că se promovează acum tineretul?

            - Lasă-mă, măi naşule, că o fi ea pricepută, dar la alte alea, nu la politică şi la treburile comunale. D-ia, zic, i-o făcurăm şi noi, îl votarăm tot pe fostul primar.

            - Păi nu e de la adversari, de la PNL? mă mir eu.

            - Şi ce dacă, oricum e mai parolist, pentru că a luat-o femeie de serviciu la primărie pe soru-mea, ceea ce Gore, tovarăşul meu de partid, nu a făcut.

            - Să înţeleg că veţi trece şi la PNL?

            Finul Vasile mai rade un pahar de ţuică, se uită pe fundul sticlei să vadă cât “combustibil” mai are, apoi îmi răspunde ca unuia greu de cap:

            - Zău, măi naşule, credeam că te pricepi şi mata la politică, că doar trăieşti la Bucureşti şi munceşti acolo unde munceşti…

            - Ştii, la instituţia aia unde lucrez eu nu avem voie să facem politică, încerc eu timid să mă scuz pentru nepricepere.

            Finul Vasile se uită neîncrezător la mine, apoi continuă nepăsător:

            - Deci, uite cum vine treaba: când te păcăleşte cineva, aştepţi momentul şi îl păcăleşti şi tu. Apoi, dacă eu mă cert cu nevastă-mea şi-i dau vreo două dupace după ceafă, nu înseamnă că dau foc şi la casă. Eu rămân în PSD în continuare, pentru că eu ţin la domnul Iliescu şi nu vreau să-l părăsesc la necaz.

            - Cum adică? întreb eu nedumerit.

            - Păi nu vezi cum îl mănâncă mereu de cur arogantul ăla de Năstase? Cum încearcă să-l aburească şi să-l trişeze, doar-doar nu s-o mai întoarce Ăl Bătrân în partid. Da’ n-are el parte Coiosul de aşa bucurie!

            Tăcem amândoi, ca pentru a rumega mai bine cele spuse până acum. De fapt, eu mă gândesc la nuditatea poreclelor scornite pe seama politicienilor. Apoi finul Vasile reia subiectul, dar pe latura lui practică.

            - Ei, naşule, ce zici de schimbările din comună? Nu că e al dracului penelistul ăsta de Dan? Că i-am şi zis: “Mă, Dane, de ce nu vrei să vii tu la noi, la PSD, că te punem şeful organizaţiei pă loc! Ai făcut o grămadă de lucruri ca lumea: ai băgat cablu ca să vedem şi noi pe viu cum se ceartă politicienii de la centru, ai adus bani străinezi ca să putem avea apă la robinet, ţii echipa de fotbal în Divizia D pe spezele tele, chit că ai vândut o grămadă de meciuri…” Un lucru însă nu l-a făcut: nu s-a apucat de canalizare. Păi, cum să mă îmbăiez eu, dacă zoaiele trebuie să le arunc tot în faţa casei! Ştii ce mi-a răspuns?

            - Ce?

            - Păi, mi-a zis cam aşa: “Băi, nea Vasile, uite cum stă treaba. Unu la mână, nu mă schimb la voi, la PSD, că Năstase are numai sictir în el şi nu stă de vorbă cu noi ăştia micii din judeţe, pe când Stolojan a venit de două ori aici în sat şi a dat mâna cu mine, a vorbit nu ştiu unde ca să ni se deblocheze nişte bani în bancă, a mâncat un mizilic din farfurie cu noi toţi şi a băut şi-un pahar de ţuică pe colţul unei mese la mine la bar… Doi la mână, de când ai mata, măi nea Vasile, baie cu cadă, că de când te ştiu doar la râu te-ai scăldat?”

            Interlocutorul meu soarbe ultima picătură de ţuică, bea o gură şi din cafeaua adusă între timp de maică-mea, apoi continuă:

            - I-am răspuns şi eu, tot pe puncte: “Unu, nu mă interesează Năstase, că eu votez mereu cu Iliescu, care ştie să vorbească cu oamenii din popor, aşa ca noi; doi, am baie cu cadă italienească de doi ani, adusă de fiu-meu care lucrează ca zidar la Brescia, ştii, oraşul ăla unde a antrenat Lucescu… Aşa că faci bine şi te-apuci de canalizare, că altfel vorbesc cu consilierii partidului meu şi nu mai pupi nici o finanţare pentru proiectele voastre peneliste.”

            - Şi a înţeles ce i-ai spus?

            - A înţeles, că e băiat cu şcoală, are sportul la bază, numai că mi i-a pus pe ceilalţi rudari în cap.

            - Cum aşa? întreb eu de-acum chiar interesat de turnura discuţiei noastre.

            - Uite ce i-a dat prin cap pezevenghiului. I-a chemat pe toţi bărbaţii care primesc ajutoare sociale de la primărie şi le-a zis că nu mai primesc un sfanţ dacă nu vor face muncă în folosul comunităţii. Şi i-a trimis la săpat şanţurile de pe marginea drumurilor, din faţa caselor. Cum cei mai mulţi dintre primitorii de ajutoare sunt rudari de-ai mei, s-au supărat pe mine, pentru că primarul le-a spus că eu am cerut să se facă şi canalizare în comună. Auzi, şmecherul, cum a întors-o! D-aia spun că era bun la noi la PSD, că e mai fiţos decât toţi ai noştri.

            Tabla înmulţirii

            Americanii au intrat de multă vreme în folclorul internaţional pentru slabele lor cunoştinţe geografice. Românii sunt chiar agasaţi de confuzia care se face frecvent între Bucureşti şi Budapesta, confuzie favorizată de numele celor două capitale în limba engleză: Bucarest-Budapest. Mai nou, părinţii copiilor de peste Ocean au intrat în panică văzând că odraslele lor nu stau bine nici la capitolul aritmetică. Astfel, un experiment pus la cale de un ziar din Boston, în colaborare cu specialişti în educaţie şi psihologie şcolară, a relevat carenţe serioase în pregătirea elevilor care învaţă în şcolile superdotate cu aparatură modernă.

            Experimentul, extrem de simplu şi ingenios, a constat într-un test de verificare a cunoştinţelor de matematici aprofundate până la nivel de gimnaziu. Surpriza a fost că elevilor le-au fost confiscate la intrarea în clasă toate calculatoarele de buzunar, telefoanele mobile şi riglele de calcul. Panica stârnită de această interdicţie era mai mult decât întemeiată. În cele două ore de examinare, copiii au transpirat din greu încercând să facă operaţiile de adunare, scădere, înmulţire şi împărţire doar cu propriile forţe, ceea ce, au recunoscut, nu se mai întâmplase practic de foarte multă vreme.

            Este greu de crezut, dar cei mai mulţi dintre elevi nu au reuşit să-şi aducă aminte cât fac 5 x 8 sau 7 x 9, iar împărţirea unui număr de ordinul milioanelor a devenit o piatră de încercare mult prea grea pentru puterile lor. Câţiva profesori de la colegii şi universităţi americane recunoscute au declarat că ei au semnalat de ani buni aceste lipsuri din pregătirea studenţilor care nu mai ştiu să facă operaţii simple de aritmetică fără ajutorul calculatorului.

            Întâmplarea îmi aduce aminte de primii mei ani de şcoală, într-o comună de pe valea Luncavăţului. Văd şi acum caietele de matematică având pe ultima copertă imprimată tabla înmulţirii şi parcă mă aud repetând mecanic, alături de colegii mei: 1 x 1 = 1, 1 x 2 = 2. Ba, băgasem tabla înmulţirii şi în formulele de numărare de la „pituluş” (jocul de-a v-aţi ascunselea): „Şase-ori opt/ Patru-şi-opt/ Şi-o bobică măzărică/Ieşi afară, bob!”

            Seara, înainte de masă, venea maică-mea şi, după ce punea pe masă prăjiturile abia scoase din cuptor, mă lua la întrebări: Cât fac 4 x 9, dar 8 x 5 ? La început au fost destule dăţi în care nu am ştiut să dau răspunsurile corecte, aşa că m-am lins pe bot de dulciuri. Apoi, am avut grijă să nu mă mai prindă nepregătit, aşa că sculat şi din somn puteam să fac orice înmulţire simplă până la o sută.

            Acum, să fim drepţi, în urmă cu patruzeci de ani nu erau calculatoare de buzunar nici în America. Deci nu exista tentaţia uşurării unor operaţii simple de aritmetică. Cu alte cuvinte, nu aveai cum să te sustragi procesului clasic de învăţare bazat pe mnemotehnică. Astăzi,  progresul miniaturizării produselor electronice de uz personal pune pe alte coordonate ştiinţa educaţiei. Chiar şi specialiştii în domeniu sunt de părere că şcolarii nu mai trebuie să se bazeze aproape deloc pe propriile puteri şi cunoştinţe. Calculatoarele de buzunar, laptop-urile şi, mai nou, palm-top-urile devin nu numai materiale didactice ultramoderne, dar şi veritabile apendice ale tinerilor, fără de care nu mai sunt în stare să gândească cu propriul lor cap.

            O fi bine, o fi rău? Nu noi suntem cei care ne vom opune mersului înainte al societăţii. Dar nici nu putem accepta, cu seninătate, ca omul să ajungă dependent de maşinării, oricât de sofisticate şi rapide, de eficiente ar fi ele. De altfel, viaţa te pune uneori în situaţii extreme, când din diverse motive neprevăzute, cum ar fi lipsa bateriilor sau a electricităţii, ori unele defecţiuni apărute pe neaşteptate în funcţionarea tehnicii ajutătoare, te vezi nevoit să te descurci de unul singur, fără nici un sprijin din altă parte. Ce te faci dacă trebuie să faci nişte înmulţiri pentru a calcula nu ştiu ce şi nu ai nici un calculator la îndemână? Dacă e o problemă de care depinde viaţa ta sau a unor semeni de-ai tăi?

            Gândul meu, de om ajuns în secolul 21, dar format la şcoala veacului trecut, este că trebuie să învăţăm neapărat tabla înmulţirii dacă vrem să folosim cum se cuvine tehnica viitorului. Altfel, riscăm să devenim sclavii maşinăriilor de tot felul, o unealtă a acestora, şi nu creierul care le pune la lucru pentru a ne uşura munca intelectuală. Cât de liber te simţi când poţi să rezolvi problemele vieţii doar prin propriile puteri!

            Nu ştiu cum vor proceda educatorii americani după consumarea experimentului lor, dacă vor interzice utilizarea exclusivă a calculatoarelor pentru operaţiunile simple de aritmetică. Un lucru este sigur: copiii înşişi, cel puţin copiii participanţi la experiment, au cerut părinţilor să fie obligaţi să înveţe din nou tabla înmulţirii. De aceea, cred că atâta vreme cât veţi mai auzi glasuri cristaline de băieţei şi fetiţe repetând monoton: unu ori unu unu, unu ori doi doi, nu este totul pierdut pe Pământ. Iar viitorul ultratehnicizat se poate construi liniştit, căci nimeni nu va intra în panică şi nici sistemele ultra-computerizate ale serviciilor publice (administraţie, bănci, energie electrică, încălzire şi celelalte) nu se vor bloca, aducând haosul printre noi. Şi totul se sprijină pe fundamentul fragil al unei „cărămizi” învechite cum este o banală tablă a înmulţirii!

            Trafic modern de indulgenţe

            Acum cinci sute de ani, reformatorul Martin Luther s-a ridicat împotriva conducătorilor bisericii care făcuseră din vânzarea indulgenţelor o adevărată negustorie. Aceste indulgenţe erau nişte documente scrise care trebuia cumpărate de credincioşii care preferau să plătească o anume sumă de bani decât să îndeplinească penitenţele date pentru ispăşirea păcatelor săvârşite. În octombie 1517, văzând zeci de oameni cărând teancuri de hârtii care, susţineau ei, îi va salva de mânia Domnului, Luther a bătut în cuie, pe uşa bisericii din Wittenberg, o petiţie conţinând 95 de teze (argumente) împotriva vânzării de indulgenţe, pe care a apreciat-o drept un abuz şi o sursă imorală de îmbogăţire a clerului.

            La început, “părinţii Bisericii” au  considerat că orice păcat presupune şi o pedeapsă temporală, care poate fi însă ştearsă după moarte, prin pocăinţă, fără a mai fi nevoie ca sufletele morţilor să mai treacă prin Purgatoriu. De aici şi lungul şir de penitenţe, cerute aici pe Pământ, pentru izbăvirea păcatelor. Treptat, “iertarea păcatelor” a încetat să mai fie însă un atribut exclusiv al sacralităţii, căpătând aspecte tot mai laice. Astfel, de la “scrisorile de indulgenţă” şi “indulgenţele plenare” acordate cu ocazia vizitelor papale s-a ajuns la “traficul cu indulgenţe”, un călugăr dominician susţinând fără pic de ruşine că, “imediat ce banul de aur a fost dat, sufletul în ceruri s-a ridicat!”

            Nu mică mi-a fost mirarea când am citit zilele acestea într-un ziar central că “vânzarea de indulgenţe” a reapărut, sub o formă uşor schimbată, acum, în plin secol XXI. Şi nu în cine ştie ce colţ uitat de lume, aflat la începutul evanghelizării, ci în România, ţara celor mai extravagante miracole religioase, precum experimentul exorcizării de la Tanacu. Citez: “Ultima scăpare a bucovinenilor care dau în patima beţiei a ajuns contractul scris cu Dumnezeu. În satele sucevene, ştampila Bisericii pe un petic de hârtie valorează cât un tratament la dezalcoolizare, iar semnătura preotului garantează o viaţă fără vicii. Unii jură că se lasă de alcool, alţii de jocurile de noroc sau de femei. Pentru toate li se eliberează o adeverinţă de la Biserică, fie cea Ortodoxă, fie cea Catolică”.

Până aici, să zicem că avem de-a face cu o formă mai atipică şi mai modernă de exercitare a misiunii Bisericii de a-i aduce pe calea cea bună pe cei predispuşi păcatului. Numai că, pe lângă “jurămintele” de renunţare totală la un viciu sau altul, au apărut şi “adeverinţele” cu dispensă de bună-purtare date de preoţi: “Adeveresc prin prezenta că numitul Cristi a jurat că nu mai consumă băuturi alcoolice mai mult decât un litru de bere pe zi şi 100 de grame de tărie pe zi, până la data de 11 august 2007”. Într-un alt “act” s-a acceptat consumarea doar a unui pahar sau a unei sticle, fără a se preciza însă mărimea acestora.

            După câte ştiam eu de la preotul copilăriei mele, păcatele biblice sunt de trei categorii: păcate capitale, strigătoare la cer şi împotriva Sfântului Duh. Acestora li s-au adăugat apoi şi păcatele aşa-zis ordinare, care pot fi iertate, cele mai multe apărute în zilele noastre. Nici unul din aceste păcate nu are însă grade de săvârşire, care pot fi negociate. Totul ţine de bunul-simţ şi de cumpătarea fiecărui om. Nicăieri în Biblie nu scrie să nu bei, căci chiar Iisus a transformat apa în vin la nunta din Caana Galileii, dar a bea nu înseamnă a te îmbăta, a bea peste măsură.

            De aceea, de cum am citit despre preoţii suceveni care fac “contracte” scrise cu enoriaşii împotriva băuturii şi negociază numărul de pahare pe care le acceptă Cel de Sus, am zis că undeva la mijloc este şi o mică escrocherie. Altfel, aceşti slujitori ai Domnului  le-ar fi cerut acestora să ţină rânduielile tradiţionale, iar pentru încălcarea lor le-ar fi dat câte o penitenţă. Aşa cum îmi dădea mie popa Gheorghiţă, la spovedanie, în copilărie, să zic de douăzeci de ori “Tatăl nostru” şi să fac cincizeci de îngenuncheri în faţa iconostasului pentru că am furat câteva mere văratice din mărul de peste gardul vecinei. Numai că preoţii suceveni, şi ortodocşi şi greco-catolici, au căzut “la pace” cu cei care ştiu că nu se pot înfrâna de la patima beţiei şi, contra unei taxe de 50.000-100.000 lei, au stabilit un procent de beţiveală, acceptabil de ambele părţi. Unii, care ştiu că trebuie să se ducă la o nuntă sau la un botez, dau fuga la preoţi şi plătesc o taxă de “dezlegare temporară” pentru “jurămintele” făcute.

            Problema “jurămintelor în faţa lui Dumnezeu” nu este una nouă, cel puţin la români. Multe din actele domnitorilor noştri sunt astfel întărite, pentru a căpăta garanţia că vor fi respectate cum se cuvine, încălcarea lor fiind supusă judecăţii divinităţii. Chiar şi astăzi, preşedintele României îşi încheie jurământul în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, reunite, cu formula “Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”, iar martorii din procese depun mărturie după ce jură cu mâna pe Biblie.

            “Angajamentele” asumate de enoriaşii suceveni, parafate chiar cu ştampile în toată regula de la Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor sau a Bisericii Greco-Catolice Ucrainiene, nu au însă caracterul solemn şi benevol al unor “jurăminte” din vechime. Chiar dacă preoţii le numesc prozaic şi administrativ “adeverinţe”, pentru ca să perceapă cât de cât legal anumite taxe “de legământ”, aceste înscrisuri nu sunt doar o sursă de câştiguri băneşti pentru preoţi, dar şi o mare blasfemie. Un păcat capital, aşadar, pentru care nu există iertare. Căci nu se poate concepe ca un umil şi păcătos muritor să “cadă la înţelegere” cu Dumnezeu în vederea comiterii doar pe jumătate sau pe sfert a unor păcate, în funcţie de câţi bani dă şi cum face “contractul” cu preotul duhovnic.

            Noii “vânzători de indulgenţe” de la Suceava nu au decât vina venalităţii lor, căci nu se pot accepta argumentele aduse în favoarea unor asemenea practici medievale. Limitarea beţiei, a fumatului sau a patimei jocurilor de noroc constituie o acţiune socială benefică, şi chiar creştină, dar să fie făcută prin convingere şi credinţă, nu prin “dispense de bună-purtare” plătite. Acest trafic modern de indulgenţe îmi readuce în memorie spusele lui George Călinescu despre români, al căror suflet nu transcende dincolo de cerinţele traiului zilnic. Astfel, scria divinul critic, vezi pe român rugându-se pentru a câştiga la loterie, dar nu şi pentru mântuirea sufletului.

            Cu alte cuvinte, semenii noştri amintiţi nu sunt doar meschini când îşi negociază, contra cost, cum şi cât pot păcătui pe lumea aceasta, dar şi lipsiţi de orice aspiraţie spirituală. Ei nu-şi pot învinge trupul de lut, oricâte “adeverinţe cu indulgenţe” ar cumpăra, aripile lor sunt frânte, iar suficienţa lor culturală le refuză orice zbor deasupra propriei nimicnicii. Osânda lor este însăşi viaţa neînfrânată pe care o duc.

            Ţara tuturor posibilităţilor (rele)

            România de după 1989 a devenit ţara tuturor posibilităţilor. Rele. Aici se pot devaliza bănci, se pot vinde fabrici la fier vechi, se pot fura ouăle de sub cloşcă şi şinele de sub tren, fără ca cineva să fie tras la răspundere. Sau dacă este totuşi întrebat, apoi i se cer scuze pentru deranj şi i se sugerează îmbogăţitului anchetat să o şteargă urgent pe la Ibiza în Spania, la Viena cea democratică, în insulele Tahiti sau Seychelles, oriunde „braţul scurt al legii româneşti” nu poate ajunge.

            Partidele politice, de toate culorile, ameninţă în campanile electorale că-i vor băga la rece pe toţi “baronii locali”, că-i vor pune să plătească cu vârf şi îndesat pentru “ingineriile lor financiare”. Şi, într-adevăr, odată ajunşi la guvernare, miniştrii acestor partide îi strâng pe sărmanii miliardari în câte o hrubă de cramă domnească sau într-o viloaie amărâtă de la munte şi îi pun să plătească. Să plătească nu doar consumaţia de la întrunirea respectivă, dar şi consumurile generate de înzestrarea noilor miniştri cu logistica necesară bunei desfăşurări a înaltelor lor însărcinări guvernamentale. Adică vile la munte şi la mare, maşini pentru ei, soţii, copii, fraţi, unchi şi nepoţi, conturi de rezervă în străinătate etc. etc.

O parte din jurişti, ameninţaţi cu dosare grele de favorizare a infractorilor, fabrică pe bandă rulantă acte de justificare a averilor acumulate de noii nomenclaturişti. Doar în Ţara Miticilor se poate ca părinţii şi bunicii care au mâncat salam cu soia să descopere brusc că au moştenit de la străbunii lor Decebal şi Burebista aurul pierdut al dacilor, ba chiar câte o halcă întreagă din muma nostră Dacie. Aşa că isteţii lor copii de astăzi sunt perfect îndreptăţiţi să revendice Munţii Carpaţi, Podişul Getic, Câmpia Română sau Delta Dunării.

            Tot în scumpa noastră ţărişoară se poate să dărâmi parcuri şi cinematografe ca să construieşti în loc tarabe cu cârnaţi şi cu izmene, să transformi librăriile în baruri cu votcă contrafăcută şi căminele culturale în supermarketuri pentru reciclarea zdrenţelor second-hand aduse din Occidentul după care ne curg balele.

            Se construiesc într-o veselie cârciumi şi biserici, dar nu şi şcoli, spitale sau teatre. Vilele şi apartamentele sunt de două-trei ori mai scumpe ca în alte ţări, iar cartierele pentru tineri sunt achiziţionate la kilometru de către noii nomenclaturişti şi de capitaliştii de carton. Aceştia dau sute de mii de euro pentru un viloi cu douăzeci de camere şi un pogon de pământ împrejur, dar nu-şi sapă un şanţ mai ca lumea pentru scurgerea apelor de ploaie, aşteptând la mila primăriilor. Unii “sărmani” vin cu Mercedesul să-şi ridice ajutorul social sau sufertaşul cu mâncare de la cantinele pentru săraci.

            Ar fi de râsul curcilor, dacă n-ar fi trist şi revoltător, că ani întregi am clamat că “nu ne vindem ţara”, dar am amanetat-o bucată cu bucată unor venetici, astfel că într-un caz de război – doamne fereşte! – noi, românii, nu mai dispunem nici de flotă, nici de petrol, nici de oţel, nici de electricitate. Adăposturile antiaeriene sunt astăzi cămări pentru murături, şoselele sunt găurite ca după bombardamente, podurile cad unul după altul la cea mai mică umflare de apă, dealurile despădurite alunecă la vale, râurile o iau razna prin digurile rămase de la Tata Ceau. Iată tot atâtea lucruri imposibile în oricare din celelalte ţări europene. De aceea ne invidiază toţi şi se reped ca hunii să ne colonizeze, păstrându-ne însă neatinse obiceiurile (rele).

            Mita, ciubucul, peşcheşul, şperţul, şpaga, sfănţuiala sunt echivalentele aceleiaşi mentalităţi specifice românilor. Numai din mintea unor dragomiri şi a unor fotbalişti iubitori de manele putea să emane o idee idioată precum cea a miturii finlandezilor ca să-i bată pe cehi la fotbal, pentru a ne oferi nouă o şansă de calificare la Campionatul Mondial din Germania. Ghinion: nordicii n-au auzit nici de mită, nici de blat. Au auzit însă funcţionarii instituţiilor noastre de stat, adică de stat pe banii noştri la cafele şi Solitaire pe calculator, care nu concep să-şi mişte fundul pentru o semnătură sau un act decât dacă le strecori şi câteva hârtii foşnitoare cu autograful lui Mugurel.

            Se plâng finanţiştii că nu au suficienţi bani la buget din cauza neplăţii impozitelor de către contribuabili, dar nu îi întreabă pe manelişti şi pe ceilalţi cântăreţi câţi bani câştigă de la nunţi şi botezuri. Nu ştiu ce impozite plătesc aceştia, dacă plătesc, dar oamenii obişnuiţi sunt urmăriţi silit cu executorii judecătoreşti, în timp ce maneliştii îşi construiesc vile după vile, îşi iau maşini tot mai bengoase, strâng banii cu făraşul. Apropo, este încă în vigoare legea care sancţionează pe cei care îşi bat joc de moneda naţională, dar nu am auzit ca să fie anchetat vreunul din cei care adunau banii cu mătura la botezul copilului unuia dintre interlopii mânuitori de săbii ninja.

            Şi tot despre botezuri şi nunţi de VIP-uri de mucava. Numai în România se poate ca la asemenea petreceri să participe, fără pic de ruşine, senatori şi deputaţi, miniştri sau şefi de partide, ca într-un conclav de mafioţi, adică de afacerişti legaţi prin aceleaşi interese de clan, cele mai multe ilegale. Şi tot numai la noi se poate ca membrii unui partid să meargă în grup la parchet ca să-l susţină pe unul dintre ei care este anchetat, asta chiar dacă ştiau sigur că omul respectiv este vinovat de delapidări uriaşe, care l-au şi trimis după gratii până la urmă.

            Numai la noi se consideră normal ca presa să mediatizeze zi de zi tot felul de afacerişti îmbogăţiţi dubios sau la limita legalităţii, dându-se ca exemplu de împlinire socială. Cât priveşte ţoapele făcute vedete de televiziunile de gang, promiscuitatea acestora întrece orice închipuire. Nu este vorba doar de manelişti sau cântăreţi de muzică uşoară, ci chiar şi de unii prezentatori sau unele prezentatoare. Fetele, mai ales, sunt dezinhibate total: îşi arată sânii şi chiloţeii în prim-plan, vorbesc mai ceva ca Miţa Biciclista şi îşi relatează cu detaşare şi oarece plictis ultimele aventuri erotice, dând amănunte picante sau certându-se cu rivalele în direct. Toate la ore de vârf de audienţă sau pe pagina întâi a ziarelor şi revistelor.

            În România, ţara tuturor posibilităţilor, olteanul are o vorbă: “Este posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate”. Din păcate, nu ştiu cum se face, dar în ultimii ani pare că numai ce este rău se poate, de parcă dreptatea, ordinea, cinstea şi corectitudinea ar fi dispărut din vocabularul şi purtarea românilor.

            10 Mai - tripla semnificaţie a unei sărbători naţionale

            Căutând zilele acestea prin bibliotecă, am dat peste un manual vechi de şcoală al tatălui meu, de prin timpul războiului. Răsfoind paginile îngălbenite de vreme, am descoperit o poezie purtând titlul “Zece Maiu”. Fără autor. Versurile îmi erau foarte cunoscute, le întâlnisem în diverse ziare şi reviste după 1989, mai ales atunci când se evoca, paseist, Ziua întemeierii Dinastiei, Independenţei şi Regalităţii române. Nimeni nu a precizat însă cine scrisese acele înaripate versuri. Incitat, am căutat prin ediţiile scriitorilor români apărute înainte de război. Aşa am aflat că poezia se chema iniţial “Un vultur veni din munte” şi avea şapte strofe, nu cinci cum circula şi era ea îndeobşte cunoscută, iar autorul ei nu era nimeni altul decât Vasile Alecsandri.

            Pentru tinerii de astăzi, care nu cunosc această emoţionantă poezie, o reproduc integral mai jos.

                        Un vultur veni din munte

                        Şi ne-a zis: “Români-eroi,

                        Ştiu un prinţ viteaz şi tânăr

                        Ce-ar veni cu drag la voi.

                        Dacă vreţi, vi-l dau ca Vodă.”

                        Noi cu toţii: “Să ni-l dai!”

                        Şi ne-a dat pe Vodă Carol,

                        Într-o zi de Zece Mai.

                        Şi-a venit din nou vulturul

                        Şi ne-a zis: “Popor Român,

                        Eşti viteaz, de ce mai suferi

                        Jugul unui neam păgân?

                        Fă-te liber, dezrobeşte

                        Sfânta ţară ce o ai!”

                        Şi noi devenirăm liberi

                        Tot în zi de Zece Mai.

                        Şi venit-a iar vulturul

                        Ce ne spuse de-astă dat’:

                        “Meritaţi o altă soartă,

                        Declaraţi-vă Regat!

                        Veţi avea Ţara-ntregită,

                        Veţi fi mândri pe-acest plai”.

                        Şi-o făcurăm şi pe asta

                        Tot pe Zece, tot în Mai.

                        Zece Mai va fi de-a pururi

                        Sfânta zi, căci ea ne-a dat

                        Domn puternic ţării noastre,

                        Libertate şi Regat.

            10 mai a fost timp de 81 de ani zi de sărbătoare naţională în calendarul oficial, dar şi “zi de doliu în anii petrecuţi sub ocupaţia rusească”, cum nota cu amărăciune C.Rădulescu-Motru în memoriile sale. Interzisă de regimul comunist instalat la putere în decembrie 1947, ignorată de către autorităţile române de după 1989, această dată este una de referinţă în istoria modernă a ţării noastre, fiind legată de trei evenimente cruciale care au marcat profund destinul acesteia, toate purtând pecetea personalităţii de excepţie a regelui Carol I. De aceea, tripla sa semnificaţie trebuie cunoscută de toate generaţiile postbelice care nu au avut posibilitatea să o studieze în şcoli.

            După abdicarea silită, în noaptea de 11 spre 12 februarie 1866, a lui Alexandru Ioan Cuza, care a pus bazele statului român unitar şi modern, conducerea ţării a fost asumată de o locotenenţă domnească alcătuită din Ion Heliade-Rădulescu, Nicolae Golescu şi Cristian Tell. Imediat au început obişnuitele intrigi şi uneltiri ale boierilor autohtoni, care ameninţau grav fiinţa fragilă a statului abia întemeiat. Ca să salveze situaţia, cei trei fac demersurile diplomatice necesare pentru aducerea unui prinţ străin. Astfel vine în ţară Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit cu mai toate casele princiare şi nobiliare europene. Bucurându-se de sprijinul Londrei, al lui Napoleon al III-lea şi al lui Bismarck, el este proclamat la 10 mai 1866, după un plebiscit popular, ca principe conducător al României, sub numele de Carol I.

            După depunerea jurământului de credinţă în faţa Parlamentului, Domnitorul a început, cum frumos se spune într-o revistă românească din Canada, “transformarea ţării dintr-un principat uitat la gurile Dunării şi aservit Puterii otomane, într-o ţară cu o armată bine organizată, ce-şi va dovedi eroismul la Griviţa şi la Plevna, şi cu o cultură şi o industrie înfloritoare”. Pe fondul mişcărilor de emancipare naţională ale popoarelor din Balcani, izbucnite încă din 1865, dorinţa României de a-şi căpăta independenţa totală de stat se concretizează la 10 mai 1877, după grele jertfe de sânge plătite de ostaşii români în războiul ruso-turc. Atunci, pe baza rezoluţiei votate de Parlament cu o zi înainte, Carol I proclamă solemn independenţa ţării faţă de Poarta Otomană, declarând: “Azi, când ultima umbră de vasalitate a ţării a dispărut, regret mai puţin ca oricând de a fi părăsit patria şi familia şi sper că România independentă va fi folositoare nu numai sie însăşi, dar chiar şi Europei întregi.”

            Noul statut conferit ţării noastre nu era însă îndeajuns, el trebuia întărit prin ridicarea României la rangul de Regat, ceea ce îi asigura acesteia independenţa deplină faţă de toate Marile Puteri, nu numai faţă de Imperiul Otoman. După patru ani de intense tratative internaţionale, se obţine recunoaşterea dorită, iar la 10 mai 1881 Carol I îşi pune pe cap coroana regală, turnată din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna, acolo unde fusese comandant suprem la asediul redutei. Tot atunci s-a încoronat şi Regina Elisabeta, cunoscută ca poetă sub numele de Carmen Sylva.

            Într-un mesaj adresat de primul-ministru Ion Brătianu şi miniştrii cabinetului său, se spunea programatic: “Forţa morală şi materială a noului Regat o vom căuta colo unde ea există: în practicarea cu sfinţenie a regimului constituţional, în dezvoltarea resurselor noastre, în completarea organizării noastre sociale şi economice, în fine, în continuarea unei politici leale şi oneste, menţinând cele mai bune relaţii cu toate Puterile şi inspirând o egală încredere ca şi în trecut.”

            În încercarea lor disperată de a şterge orice urmă a monarhiei din istoria ţării, autorităţile române de după 1947 au interzis tripla sărbătoare de la 10 Mai, instituind altele noi, străine de simţămintele şi înfăptuirile acestui neam. Indiferent de opţiunile politice ale unora sau altora, Zece Mai constituie un prilej de mândrie patriotică pentru noi toţi, un reper fundamental în devenirea României moderne.