Cioclii presei româneşti

Furtunile şi ploile abundente căzute în ultimii ani au făcut prăpăd în mai toate judeţele ţării, au inundat şi dărâmat case, au distrus drumuri şi poduri, au înnecat animale şi păsări, au compromis mii de hectare cu culturi agricole şi, din nefericire, au făcut chiar şi victime omeneşti. O situaţie dramatică, desigur, cu care se confruntă însă şi alte ţări ale lumii, precum Germania, Italia, SUA sau mai recent Australia, ţări mult mai dezvoltate din punct de vedere economic şi mai pregătite să facă faţă unor asemenea situaţii de excepţie.
Articolele din ziarele româneşti despre calamităţile naturale de la noi, dar mai ales emisiunile de ştiri ale televiziunilor noastre dau impresia că toate relele lumii s-au abătut numai peste România, iar autorităţile noastre sunt nu doar incapabile să oprească ploile diluviene, dar şi rău-voitoare. Nu contează părerile meteorologilor şi hidrologilor, care spun că depăşirea a 100 şi chiar 150 de litri de apă pe metru patrat, într-un timp scurt, duce inevitabil la formarea de torenţi de pe dealuri sau la revărsări de ape peste maluri, punând la grea încercare chiar şi reţelele de canalizare din oraşe. Ei, bine, presa noastră, pusă doar pe scandal, caută să învinuiască numai autorităţile de aceste dezastre, fără a ţine cont şi de imprevizibilele capricii ale unei naturi în schimbare geo-climatică.
În mai multe ziare centrale s-a criticat dur faptul că primăriile (doar cele ale partidelor de la guvernare, desigur) au cazat oamenii evacuaţi prin şcoli sau cămine culturale, locaţii lipsite de confort şi utilităţi casnice. Nici unul din ziariştii respectivi nu s-a gândit însă că şi în SUA se procedează la fel în astfel de situaţii, iar oamenii şi presa găsesc înţelegere pentru caracterul temporar al acestor măsuri de urgenţă.
O jună reporteră TV dornică de afirmare l-a apostrofat cu vehemenţă pe un inginer de la Drumuri şi poduri care îi explica, încercând să fie şi calm şi respectuos cu presa, că podul rupt de furia apelor nu poate fi construit într-o noapte, ca în poveştile pe care le ţinea minte tinerica noastră de la grădiniţă. Degeaba. O altă speranţă a unei televiziuni particulare, ostile făţiş noului preşedinte şi noii guvernări, îl întreba insistent şi insinuant pe un coleg al său dacă autorităţile comunei în care venise chemat de mama sa o anunţaseră pe aceasta de iminenţa inundaţiilor, dacă măsurile luate de acestea pentru ajutorarea sinistraţilor erau suficiente. În zadar a încercat colegul său, un binecunoscut prezentator de ştiri, să o tempereze, spunându-i că şi primarul şi şeful de post i-au prevenit pe săteni că se aşteaptă revărsări de ape, că au anunţat pe cei de la judeţ încă din noaptea dezastrului şi că împreună cu alţi slujbaşi locali au ajutat la salvarea unor oameni şi bunuri, juna noastră a încheiat fermă: „Sperăm ca oficialităţile să facă mai mult”.
Un reporter specializat în ştiri catastrofice şi-a încălţat cizmele pescăreşti, s-a băgat într-un loc unde şuvoaiele erau ceva mai calme, ca să nu-i pună totuşi viaţa în pericol, şi a început să prezică pe un ton lugubru câte alte nenorociri îi mai aşteaptă pe bieţii năpăstuiţi, dacă primul-ministru nu a coborât din elicopter ca să le asculte păsurile. Ca urmare a acestei manipulări făţişe a sentimentelor umane, e firească reacţia sinistraţilor care, în loc să se mobilizeze şi să dea o mână de ajutor, stăteau deoparte şi făceau declaraţii presei, cum că nu l-au văzut pe primar săpând şanţuri sau pe prefect cărând saci cu nisip la astuparea digurilor rupte. Ca fundal sonor şi vizual, editorul emisiei, şi el în căutare de rating, a intercalat scene filmate de la scoaterea unor femei în vârstă din casele cuprinse de ape, care ţipau că nu-şi lasă agoniseala, leşinând apoteotic pe braţele salvatorilor lor, în acordurile dramatice desprinse din banda muzicală a unui film de ficţiune. Nu s-a spus însă nimic despre obligaţia legală a cetăţenilor de a respecta măsurile care decurg din hotărârea de declarare a stării de alertă în zonă, între care e prevăzută şi evacuarea cu forţa a oamenilor pentru a le salva vieţile.
Sunt încălcate grosolan în astfel de momente dramatice norme deontologice elementare, pentru care oricare gazetar occidental nu ar mai avea acces ani întregi la un ziar sau la o emisiune de televiziune. Inclusiv norme legale şi constituţionale care ţin de respectarea dreptului la viaţa privată şi la propria imagine. În locul unor informaţii neutre, dar edificatoare, despre ravagiile produse de inundaţii, aşa cum se petrece în ţările civilizate, la noi presa transformă o nenorocire umană într-un spectacol mediatic îndoielnic, grotesc şi vulgar. Cine dă dreptul unor ziarişti fără scrupule să intre cu bocancii în viaţa unor oameni, arătându-i disperaţi, schimonosiţi de durere şi neputinţă, bolnavi sau sărăciţi peste noapte? Cum poţi îmbărbăta o naţiune lovită crunt de nişte dezastre naturale, amplificate desigur şi de neglijenţa unor autorităţi, prezentând doar scenele de coşmar ale unor inundaţii, fără a îndemna, direct sau indirect, la solidaritate şi într-ajutorare umană?
Nu am văzut nici un articol şi nici o emisiune TV cu cetăţeni curăţindu-şi şanţurile din faţa casei sau recunoscând că şi-au înălţat casele pe malurile apelor, fără avize şi în afara vetrei construibile a satelor, că au asistat pasiv la defrişările „la ras” ale unor păduri întregi sau că-şi aruncă imprudent gunoaiele menajere pe orice vâlcea sau vale de râu.
Priviţi reportajele televiziunilor străine despre inundaţii sau alunecări de teren. Nu o să vedeţi nicăieri critici isterice la adresa guvernului, acuzat că nu a luat măsuri de prevenire, şi nici oameni ţipând, plângând şi lamentându-se minute în şir în prim-plan. Dimpotrivă, tonul emisiunilor este unul sobru, normal pentru asemenea situaţii dramatice, dar cu destule elemente de îndemn la calm, de îmbărbătare a populaţiei, care este încurajată să dea o mână de ajutor autorităţilor în refacerea gospodăriilor avariate.
Goana după rating şi după cititori a transformat presa românească într-una de veşnic scandal, de veşnică negare a oricărei forţe politice care ajunge la putere, de prezentare aproape defetistă a oricăror acţiuni ale autorităţilor, de demonizare a oamenilor, care sunt văzuţi numai în ipostaze negative, fie ca violatori, hoţi şi proxeneţi, fie ca suferinzi de diverse maladii, accidentaţi, sinucigaşi sau năpăstuiţi de soartă. De fapt, ziariştilor nu le pasă deloc de aceşti oameni, ei îi folosesc doar ca pe nişte specimene dintr-un „insectar” pentru a lovi în autorităţi, în preşedinte, prim-ministru şi miniştri.
Scăpată de rigorile şi limitele unei închistări ideologizante, presa de după 1989 a început mai întâi să „nască pui vii”, pentru a ajunge la subtilităţi mult mai rafinate, precum dezvăluirea tuturor amantelor şi amanţilor VIP-urilor la modă, prezentarea cu lux de amănunte a tuturor babelor violate (care sunt chestionate licenţios: „Şi cum a fost? Unde s-a petrecut? V-a rupt lenjeria intimă?”), filmarea în direct a disperaţilor care se aruncă în gol de pe macarale, arătarea obsesivă a tuturor accidentaţilor ajunşi la camerele de gardă ale spitalelor şi transformarea ştirilor în nesfârşite necroloage.
Psihologii au atras deja atenţia că neputinţa sau nepăsarea ziariştilor de a crea şi altfel de evenimente jurnalistice, ca şi viziunile sumbre pe care aceştia le induc zilnic populaţiei, i-au transformat în adevăraţi ciocli ai presei, contribuind astfel la sporirea nevrozelor colective, a atitudinilor negativiste şi a violenţei, a neîncrederii cetăţenilor în forţele proprii şi ale autorităţilor statale. Până când, însă ?