Senatori şi deputaţi de treabă

Titlul acestor însemnări poate fi considerat de unii un truism, pentru că, nu-i aşa, orice senator sau deputat ales de cetăţeni să le reprezinte interesele în Parlamentul ţării trebuie să fie un om de treabă. Această prezumţie de bună purtare şi rectitudine politică nu este însă validată întotdeauna de cei înscrişi pe listele electorale. Presa semnalează zilnic tot felul de cazuri de “aleşi ai naţiei” care fac doar act de prezenţă (şi acela cu sincope) în forul legislativ al ţării, fără iniţiative personale şi fără “nerv politic”, cu un comportament arogant sau cel puţin neadecvat misiunii parlamentare încredinţate. Mulţi sunt implicaţi în scandaluri şi afaceri murdare, care aruncă pe nedrept o lumină nefavorabilă asupra întregului spectru politic pe care îl reprezintă. De aceea, când aflu că mai există şi senatori sau deputaţi preocupaţi efectiv de îndeplinirea promisiunilor făcute în campaniile electorale, care îşi iau în serios mandatul de parlamentar, fiind activi atât la Bucureşti cât şi la birourile din teritoriu, oameni cu inima larg deschisă către nevoile şi durerile alegătorilor lor, care ştiu să facă bine atât în calitatea lor de parlamentari cât şi de manageri ai unor afaceri de succes, simt că speranţele întru mai bine pentru viitorul societăţii româneşti nu sunt toate compromise.
Urmăresc atent de vreo doi ani de zile activitatea “aleşilor” în Parlamentul ţării. Personal, am depistat două categorii de senatori şi deputaţi. Unii, puţini la număr, se zbat să promoveze iniţiative legislative sau să adreseze interpelări miniştrilor, chiar dacă fac parte din acelaşi partid de guvernământ, pentru a căpăta răspunsuri punctuale la întrebările alegătorilor pe care îi reprezintă, îşi spun cuvântul în comisiile de specialitate din care fac parte, intervin la forurile diriguitoare ale judeţului din care provin pentru rezolvarea unor probleme cetăţeneşti de interes public. Pentru că pe unii Dumnezeu i-a hărăzit cu darul de a face bani din afacerile personale, bani cinstiţi, se pare, de vreme ce în jurul numelui lor nu s-au vehiculat încă suspiciuni de incorectitudine, aceştia nu-i uită pe amărâţii soartei şi le dăruieşte din preaplinul lor, ba o casă, un acaret, ba nişte bani sau haine. Sunt preocupaţi şi de binele public, pentru că sprijină sau sponsorizează direct activităţi comunitare cu caracter social sau cultural. Desigur, cel mai bine şi mai corect ar fi ca toate aceste opere de binefacere să se realizeze din fondurile publice ale comunităţii, dar despre modul cum sunt gestionate acestea vom vorbi altădată.
Alţi deputaţi sau senatori stau cuminţi la locurile lor din Parlament, fără să iasă o iotă din cuvântul partidului pe listele căruia au fost aleşi, votând sau chiulind la ordin, atenţi să nu deranjeze pe careva din şefii lor de partid. Aceştia se interesează de masele de alegători de la oraşe şi sate doar în campanile electorale, când îi folosesc pe aceştia ca maşină de vot, altfel îşi văd de orgoliile lor personale, întreţinând o permanentă stare de tensiune faţă de ceilalţi colegi parlamentari din alte partide, ba, uneori, se ceartă chiar între ei, membrii aceluiaşi partid. Această situaţie nu poate decât să erodeze încrederea alegătorilor în aleşi, iar “egoismul” parlamentarilor respectivi îi izolează, îi face neatrăgători pentru alegerile viitoare.
Cât priveşte parlamentarii impuşi de la “centru” în circumscripţiile electorale judeţene, indiferent de culoarea lor politică, aceştia au “strălucit” printr-o lipsă aproape totală din teritoriu, pe unde nu au trecut decât din An în Paşte, afişând o atitudine dispreţuitoare faţă de miile de alegători care şi-au pus speranţe deşarte în numele şi prestigiul lor. Nu ştiu cum vor acţiona partidele pentru alegerile de anul viitor, dar ar trebui să fie atente, foarte atente la doleanţele electoratului, pentru că acesta nu mai poate fi păcălit la nesfârşit. Apoi, cine poate şti mai bine nevoile dintr-un judeţ decât oamenii din acel judeţ, aceia care sunt prezenţi cât mai des în mijlocul alegătorilor lor, le ascultă păsurile, încearcă să le promoveze interesele în forul legiuitor al ţării?
Sintagma “de treabă” care ar trebui să însoţească numele fiecărui senator sau deputat vrea să însemne că aceşti parlamentari sunt oameni care “au o treabă de făcut” pentru cei care i-au ales, adică sunt puşi pe muncă, pe înfăptuit ceva important care să amintească viitorimii despre prezenţa lor, la un moment dat, printre cei mai puternici oameni ai ţării. Să luăm cazul unor parlamentari din perioada interbelică, firi întreprinzătoare şi cu dragoste faţă de judeţul pe care îl reprezentau. Unul a pietruit drumuri şi a electrificat sate, altul a construit şi a dotat un spital de ţară. Până şi scriitorul Gala Galaction, care a fost ales deputat de Vâlcea prin anii 50 fără a fi practic întrebat, tot a părăsit de câteva ori Capitala în care trăia, s-a suit în tren şi a venit să-i vadă şi să-i asculte pe cei care i-au acordat cinstea de a le susţine ofurile în Marea Adunare Naţională. Aviz unor mitici şi unor şerbani care nu au nici măcar o clipă pentru “muritorii” vâlceni !
Cât îl priveşte pe I.G. Duca, deşi era provenit în Vâlcea, unde a ajuns după studii strălucite urmate la Paris, fiind numit ca ajutor de judecător la Judecătoria de ocol Horezu în decembrie 1902, marele om politic liberal a rămas profund ataşat acestui ţinut şi oamenilor săi, reprezentându-i cu dragoste şi dăruire în Parlament vreme de aproape treizeci de ani. Aşa cum reiese din paginile ziarului “Viitorul Vâlcei”, apărut între 1920-1939 în oraşul de la poalele Capelei, după ce cumpără în 1907 cula şi locul de la Măldăreşti, I.G. Duca îşi stabileşte reşedinţa de vară aici, silindu-şi colaboratorii şi pe ceilalţi oameni politici să-i frecventeze casa, prilej cu care îi duce să vadă cu ochii proprii cum trăiesc oamenii din satele dinprejur, solicitând sprijin pentru îmbunătăţirea vieţii acestora, pentru înzestrarea judeţului cu şcoli şi aşezăminte culturale, cu drumuri şi poduri. Ca şef al liberalilor vâlceni, ministru de externe şi apoi prim-ministru, deşi a condus treburile cu mână forte, a fost de o modestie rar întâlnită printre oamenii politici. La Bucureşti locuia în trei cămăruţe închiriate, mobilate doar cu strictul necesar, soţia mergea la recepţii cu toalete împrumutate, iar când a fost asasinat de legionari în gara Sinaia avea cămaşa ruptă sub braţ şi cusută. Nu a cerut nimic pentru el ca parlamentar, ci doar pentru iubiţii săi alegători.
Câţi, oare, dintre senatorii şi deputaţii de astăzi se ridică la un astfel de pilduitor devotament pentru electorat? Mi-e teamă că foarte puţini. Eu cred că am identificat totuşi câţiva asemenea parlamentari, unii remarcaţi îndeosebi prin actele lor de filantropie faţă de cei nevoiaşi, alţii, prin insistenţa cu care promovează diverse iniţiative legislative de interes local. Tare mi-e teamă însă că nu vor putea să se menţină prea mult deasupra condiţiei politicianului de astăzi. Tentaţiile şi presiunile sunt mari. E greu să-ţi păstrezi propria alură într-o înregimentare de partid, să nu-ţi bagi şi tu mâna în “borcanul cu miere” al avantajelor Puterii şi să te detaşezi cu nobleţe de mizeriile cotidiene ale vieţii politice de la noi. Îi respect opiniile acelui senator care a cerut dispariţia politicului din administraţia locală, dar îl aştept cu idei constructive, concrete pe care să le pună dezinteresat la îndemâna întregii comunităţi locale, indiferent cine se află vremelnic la conducerea acesteia. Aşa cum îi aştept, de altfel, şi pe alţi parlamentari, cărora le sugerez să se implice mai mult în sprijinirea culturii, fundamentul bunăstării noastre spirituale. Pentru că Politica este trecătoare şi fiţoasă, ca orice femeie de lume, numai Cultura rămâne mereu o Mare Doamnă, a cărei frumoasă amintire dăinuieşte deopotrivă atât în Popor, cât şi în Înalta Societate.