Întâmplarea
pe care vreau să v-o readuc aminte s-a petrecut în urmă cu peste un deceniu. La
vremea respectivă, ea a zguduit din temelii conştiinţele multora dintre
martorii şi actorii săi. Dar nu le-a modificat prea mult. Doar timpul care a
trecut de-atunci a mai atenuat puţin din duritatea percepţiei acelei fapte de o
cruzime de neînchipuit.
Era în
1993, la Sarajevo,
în timpul războiului fratricid dintre fostele popoare prietene ale fostei
Iugoslavii. Nu se ştie prea bine cine cu cine mai lupta. Cu un an mai înainte
croaţii şi bosniacii musulmani se războiseră împotriva sârbilor, acum… ura
oarbă nu mai alegea, se trăgea aproape în tot ce mişca, la nimereală. Zeci de
ani, localnicii merseseră împreună la şcoală sau la cumpărături, dansaseră şi
se iubiseră împreună, despărţindu-se vremelnic, după credinţa ortodoxă,
musulmană sau catolică a fiecăruia, doar când se duceau să se roage la biserici
sau moschei. Acum, o furie străină de sufletele lor le înveninase viaţa,
transformând-o într-un coşmar.
Oraşul
Sarajevo cunoştea din nou un val de violenţe absurde, aşa cum se mai întâmplase
la începutul secolului, când pe străzile sale fusese asasinat arhiducele Franz
Ferdinand, ceea ce declanşase carnagiul primului război mondial. Nu se mai
înţelegeau între ei nici măcar vecinii sau prietenii. Singura care încerca să
supravieţuiască şi să le reamintească oamenilor bunătatea din ei era dragostea.
Oarbă ca şi furia, însă, dragostea, mai ales a tinerilor, nu vedea măcelul din
jur şi nici presimţirea morţii care da târcoale. Mai toleranţi şi mai puţin
încrâncenaţi decât părinţii lor, tinerii încercau să construiască punţi peste
neînţelegeri şi peste credinţe diferite, punând chezăşie inima şi dragostea lor
curată.
Din
păcate, oraşul era atunci, ca şi acum, divizat între mai multe facţiuni, aflate
pe picior de război. Niciuna nu era dispusă să facă vreun compromis, nici măcar
atunci când era vorba de dragostea unor tineri, a propriilor lor copii. Naivi,
Bosko şi Admira, cei doi eroi ai tragicei întâmplări petrecute acum 13 ani, nu
vroiau decât să plece din oraş şi să-şi întemeieze fericirea lor într-un alt
loc, mai puţin periculos ca acesta. Ei nu puteau crede că li se poate întâmpla
ceva, pentru că nu aveau duşmani şi nu făcuseră rău nimănui. Iată însă cum a
relatat revista franceză “Actuel” din iulie-august 1993 încercarea lor
disperată de a părăsi Sarajevo,
aflat sub teroare.
„Era în frumoasa lună mai, exact pe 19. Bosko era
sârb, Admira musulmană. Aveau fiecare câte douăzeci şi cinci de ani. Se iubeau
din liceu. Vroiau să se căsătorească. Niciodată nu fuseseră despărţiţi. De mai
multe ori, şi unul şi celălalt avuseseră posibilitatea să plece din Sarajevo.
Într-o coloană a forţelor ONU, cu un convoi umanitar. Dar fiecare pe cont
propriu, iar ei nu vroiau aşa. În această primăvară s-au hotărât să se
căsătorească. La Belgrad. Săptămâni la rând, familiile lor au negociat de-o
parte şi de alta a liniilor. În cele din urmă, statele-majore bosniac şi sârb
şi-au dat acordul. La o anumită oră, timp de câteva minute asediul asupra
podului François-Ferdinand, aruncat chiar peste linia frontului, va fi ridicat.
Bosko şi Admira trec de trei puncte de control
bosniace fără probleme. Ei au documente de liberă trecere în regulă şi valizele
bine umplute. În faţa lor, ţara nimănui, iar drept în mijloc, podul arcuit
deasupra unui râu. Şaptezece de metri. Înaintează cu grijă. La capătul podului,
libertatea. Au ajuns! Merg pe mal. Mai au câteva sute de metri până la primele
linii sârbeşti.
Şi deodată, o rafală.
Bosko moare pe loc, cu un glonţ în
cap. Admira e secerată şi ea. Cade la câţiva paşi de Bosko. Se târăşte spre el.
Îi apucă mâna. Se strânge lângă trupul său. Îl îmbrăţişează încet, cu tandreţe.
Şi apoi moare.
Timp de opt zile, trupurile lui Bosko şi Admirei au
rămas lungite acolo, fixate în eternitate. Nici un soldat nu voia să înfrunte
gloanţele pentru a le aduce trupurile neînsufleţite. În cele din urmă, sârbii
au ajuns la ei, într-o noapte. Cei doi îndrăgostiţi au fost îngropaţi într-un
cimitir militar interzis bosniacilor. Trupurile lor îmbrăţişate vor rămâne ca o
icoană atroce a unui război atroce: dragostea i-a ucis.”
Tragedia
celor doi tineri din Sarajevo
a fost urmată de mii de alte tragedii asemănătoare. După încetarea confruntărilor
armate, trupele ONU de menţinere a păcii au descoperit zeci de gropi comune cu
trupurile măcelărite sălbatic ale unor civili vinovaţi doar că nu aveau aceeaşi
religie sau etnie cu a ucigaşilor lor. Astăzi, aşa cum se arăta într-un
reportaj publicat de “Jurnalul Naţional” anul trecut, “eroii unei părţi sunt
consideraţi criminali de război de către cealaltă parte”. Iar ura şi duşmănia
nu au dispărut, ele s-au ascuns doar mai adânc în inimile nefericiţilor
localnici din Sarajevo,
stând la pândă, gata să apese iar pe trăgaci la cel mai mic conflict. Dezbinaţi
de religie în trei sectoare mari, atât sârbii din Republica Srpska, cât şi
sârbii şi musulmanii din Bosnia-Herţegovina, cărora li se adaugă mujahedinii
veniţi din Afganistan, Iordania sau Palestina, toţi sunt uniţi doar de mafie,
care este prezentă peste tot: în organele statale, în poliţie, în ONG-uri,
printre afaceriştii veroşi şi traficanţii de carne vie.
Sarajevo este, ca şi acum
21 ani, un oraş trist, sub asediu. Tinerii de ieri au murit, cei mai mulţi, iar
cei rămaşi nu reuşesc să-şi mai vindece rănile războiului. Nu mai cred în
speranţe, ci doar în arma pe care o poartă cu ei, sub haină, peste tot. Cât
priveşte copiii, aceştia învaţă mai mult ură decât carte. Oricum, nu ştiu câţi
vor mai risca să se îndrăgostească în vremuri de război.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu