Eminescu, "razboiul balcanic" si dreptul umanitar

Eminescu, „războiul balcanic” şi dreptul umanitar

            Personalitate multivalentă, Mihai Eminescu s-a afirmat în cultura românească nu numai ca “luceafăr al poeziei româneşti”, ci şi ca unul dintre cei mai incisivi şi mai informaţi gazetari din toate timpurile. Articolele sale publicate îndeosebi în ziarele Curierul de Iaşi, la care va lucra ca redactor între 1876-1877, şi Timpul din Bucureşti, unde va veni chemat de Titu Maiorescu în octombrie 1877, se remarcă imediat atât prin bogăţia datelor furnizate, cât şi prin analiza exactă şi pertinentă a subiectelor tratate. Multe dintre aceste “efemeride” au rezistat anilor, constituind şi astăzi o sursă importantă de cunoaştere a evenimentelor respective, adevărate dosare de istorie peste care nici un cercetător serios nu poate trece cu uşurinţă.

            Unul din subiectele fierbinţi abordate cu mult patos şi interes gazetăresc de către Mihai Eminescu l-a constitui aşa numita “chestiune orientală”, accentuată de agravarea crizei Imperiului otoman în perioada 1875-1876 şi care va culmina cu revolta “în valuri” a popoarelor subjugate şi ridicarea la arme a acestora pentru cucerirea libertăţii şi independenţei. Această perioadă, premergătoare războiului balcanic din 1877-1878 care ne va aduce Independenţa statală, va fi atent “monitorizată” de Eminescu cu ajutorul corespondenţelor publicate îndeosebi de trimişii speciali ai gazetelor germane şi austro-ungare pe fronturile de luptă din Balcani. Se pare că publicaţiile respective erau citite la Consulatul austro-ungar din Iaşi, de unde şi notiţele sale telegrafice. El recurgea la aceste surse de informare pentru că, la 1876, ziarele locale nu dispuneau de un birou telegrafic propriu de corespondenţă, doar Românul şi Telegraful din Bucureşti având servicii particulare de informaţii. Cu toate acestea, Eminescu, care se mai foloseşte uneori şi de materialele Agenţiei Havas, reuşeşte nu numai să fie mai mereu înaintea colegilor săi de la publicaţiile din Capitală, în ceea ce priveşte actualitatea ştirilor prezentate, dar dă dovadă că este şi un bun analist al situaţiilor politice şi conflictuale din zonă.

            Mihai Eminescu îşi începe relatările privind “chestiunea Orientului” în paginile Curierului de Iaşi cu articolul “Turcia”, publicat în nr.55 din 19 mai 1876, la rubrica “Revista externă”. De la nr. 71, ştirile respective sunt grupate sub genericul “Războiul oriental”, iar de la nr. 74 din 4 iulie 1876 poartă supratitlul “De pe câmpul de razboi”, fiind în consonanţă cu noua turnură a evenimentelor.

Prezentarea informaţiilor de pe fronturile de operaţii militare sunt însoţite adesea de comentarii proprii asupra tacticilor şi metodelor de luptă utilizate de combatanţi, prilej pentru a-şi etala excelentele cunoştinţe de istorie, apelând la exemple din trecutul glorios al neamului nostru sau al altor popoare. Sunt criticate în context şi o serie de încălcări ale legilor şi obiceiurilor războiului, inclusiv cele privitoare la regulile de drept umanitar aşa cum fuseseră ele codificate prin Convenţia de la Geneva din 22 august 1864 pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din forţele armate în campanie, convenţie ratificată de România prin Decretul Regal nr.1173 din 18/30 octombrie 1874 şi cunoscută fără îndoială de Eminescu pentru că a fost publicată în “Monitorul Oficial” nr. 258 din 26 noiembrie/8 decembrie 1874, ale cărui colecţii le consulta în mod regulat. Se face referire îndeosebi la nerespectarea raportului dintre principiul proporţionalităţii şi necesităţile militare reale, care a condus la uciderea şi rănirea inamicilor capturaţi, la răpirea sau masacrarea femeilor şi copiilor, la bombardarea, incendierea şi jefuirea localităţilor fără apărare, la atacarea şi distrugerea clădirilor şi bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei. Este arătată şi importanţa tot mai mare acordată nou înfiinţatelor societăţi naţionale de Cruce Roşie, ca organisme neutre, în organizarea de ambulanţe sanitare şi strângerea de bani şi materiale pentru ajutorarea răniţilor.

Articolele şi analizele eminesciene, ca şi ştirile scurte dar bine documentate ale acestuia, erau aşteptate cu nerăbdare şi urmărite cu mult interes de cititorii gazetei din dealul Copoului, dovadă fiind că după plecarea poetului în Capitală, publicaţia ieşeană decade spectaculos, atât ca tiraj, cât şi ca număr de apariţii pe săptămână.

Marile puteri şi “chestiunea orientală

            Mihai Eminescu îşi începe activitatea la Curierul de Iaşi într-un moment în care în cercurile diplomatice ale statelor europene, în presa şi documentele vremii se vorbea tor mai intens despre “chestiunea orientală”, sintagmă prin care erau desemnate mişcările de rezistenţă şi de dezrobire ale popoarelor subjugate din Balcani. Se ajunsese la momentul critic al declanşării unor conflicte militare deschise împotriva stăpânirii otomane: în iulie 1875 izbucnise răscoala din Herţegovina, iar la începutul lui august 1875 cea din Bosnia, amîndouă mişcările de eliberare fiind sprijinite cu voluntari şi arme de Serbia şi Muntenegru. În aprilie 1876 izbucnise şi răscoala din Bulgaria, cunoscută sub numele de “Renaştere” şi susţinută tacit şi de România, care vedea în aceasta o premisă a unei viitoare căi de obţinere a independenţei proprii. Din păcate, aceste revolte vor fi scăldate în sânge, dar ele nu vor putea fi total înăbuşite, iar starea de beligeranţă va cuprinde aproape tot spaţiul balcanic, cuminând cu războiul ruso-româno-turc din 1877-1878.

Eminescu va acorda un spaţiu larg diferitelor iniţiative diplomatice care îşi propuneau să vină în sprijinul popoarelor din Balcani, pentru a reglementa situaţia de criză intervenită între acestea şi puterea asupritoare a Imperiului Otoman. Un astfel de demers îl constituie Memorandul întocmit de ministrul de externe al Rusiei, Alexandr Mihailovici Gorceakov, cu referire specială la încercarea de rezolvare pe cale paşnică a conflictului din Herţegovina. Marile puteri europene au fost în general de accord cu ideile expuse acolo, dar Anglia a refuzat să adere la el chiar şi după modificarea acestuia, semn clar al poziţiei pe care o va adopta şi mai târziu. “Acest refuz, scrie Eminescu la 19 mai 1876, se’ntemeiază mai cu samă din cauza unuia din articolele memorandului din Berlin în care se stipulează că, dacă intervenţiunea amicală a puterilor n-ar fi în stare de-a pacifica Turcia, cele şase puteri să dezbată în unire asupra întrebuinţărei unor alte mijloace mai cu efect [sublinere în text]. Aceasta însemnează intervenţiunea armată în Turcia. Deşi pentru o asemenea intervenţiune  s-ar cere învoirea tuturor puterilor, totuşi Anglia, văzând în ea o ameninţare împrotiva libertăţei şi autonomiei împărăţiei turceşti, au declinat de a lua parte la acest pact”.

La 2 iunie 1876, este comentat Proiectul unei rezolvări practice a cestiunii orientale, întocmit de fostul ambasador ţarist la Constantinopol Nikolai Pavlovici Ignatiev, prin care se schiţa destrămarea Imperiului Otoman şi ridicarea pe ruinele sale a mai multor regate (Bulgaria, Albania, Serbia, Albania, România – “cuprinzând România actuală” şi Grecia), care să se supună însă unei conduceri militare şi diplomatice comune. “Acest poiect puindu-se în vederea marelui principe moştenitor al Rusiei, acesta a răspuns că îl aprobă întru cât înlocuieşte domnia turcească prin monarhi creştini, dar nu crede că o confederaţiune între rase atât de deosebite, unele înduşmănite chiar, ar fi înzestrată cu o mare putere de viaţă”. Evident, proiectul, publicat şi de alte ziare româneşti (Telegraful, Românul, Alegătorul liber), nu va putea fi acceptat şi nici aplicat pe cale paşnică. De altfel, Eminescu însuşi nu era de acord (vezi Curierul de Iaşi din 18 iulie 1876) cu înfiinţarea unei confederaţii a ţărilor balcanice pusă sub protectoratul Imperiului austro-ungar, cum se preconiza în urma discuţiilor acordului de la Reichstadt din 26 iunie/8 iulie 1876, care urma să modifice prevederile Convenţiei de la Paris din 1856.

Marile puteri europene erau chemate însă să se pronunţe şi în alte chestiuni mult mai concrete, cum ar fi stabilirea liniilor de demarcaţie între armatele inamice, în cadrul armistiţiului propus de Turcia în toamna lui 1876. Aceasta pentru că, arată Eminescu, Serbia era nemulţumită întrucât “suspensiunea ostilităţilor, în felul acordat de poartă, fără linie de demarcaţie şi fără zonă neutrală, dă loc la o mulţime de inconveniente mai ales în valea Moravei, unde între armatele duşmane nu-i un spaţiu decât de jumătate cât ajunge bătaia unei puşti, din care cauză armistiţiul acesta neformal e adesea înfrânt din partea turcilor” (19 septembrie 1876). Pentru a fixa linia de demarcaţie s-au trimis delegaţi militari din partea Austro-Ungariei, Franţei, Angliei şi Rusiei, iar “Germania şi Italia vor fi reprezentate prin ataşaţii lor militari de la ambasadele din Viena”.

Să mai reţinem şi blocarea strâmtorii Dardanele de către flota engleză în vara lui 1876, măsură care va crea un adevărat filtru atât pentru părţile beligerante, cât şi pentru ţările neutre sau din afara conflictului. Scopul principal al operaţiunii – arată Eminescu – era acela de a cerceta “hârtiile tuturor corăbielor ce trec (…) spre a vedea dacă nu transportă arme şi muniţii pentru insurgenţi” (4 iulie 1876). De fapt era vorba de vizită, măsură prin care, în conformitate şi cu Declaraţia de la Paris din 1856 prin care se interzicea comerţul de contrabandă, se încerca nu numai verificarea dreptului la pavilion arborat de nave, dar şi inspecţia acestora şi a încărcăturii, pentru a împiedica aprovizionarea insurgenţilor cu materiale necesare operaţiunilor militare.

Neutralitatea României şi forţele de pace

În plin război sârbo-turc, izbucnit în iunie 1876, guvernul României va adresa Turciei un memoriu prin reprezentantul său la Constantinopol, prin care va încerca să obţină libera folosire a apei Dunării pe tot parcursul acesteia pe teritoriul ţării noastre, inclusiv Delta Dunării. Aşa cum arată şi Eminescu într-o notă de ziar din 11 iulie 1876, chestiunea deranjează puternic marile puteri, care consideră că “mersul războiului în Serbia nu e deloc de natură de-a încuraja pretenţiunile României şi că accentuarea neutralităţii statului nostru nu poate merge până la cererea Deltei Dunărene”.

            Se ştie că încă de la declanşarea conflictului armat din zona Balcanilor , în 1876, România şi-a declarat neutralitatea, sperând ca prin demersuri diplomatice să-i fie recunoscută independenţa pe cale paşnică. Din păcate, încercările diplomaţiei noastre de obţinerea a unor garanţii formale din partea marilor puteri nu va avea succes nici la Conferinţa de la Constantinopol din decembrie 1876 – ianuarie 1877. Aşa cum se arăta într-o broşură difuzată cu această ocazie – La Roumanie devant la conference de 1876, par un ancien diplomate – România dorea recunoaşterea neutralităţii ca parte constitutivă a dreptului ginţilor, drept care trebuia să aibă o aplicare universală, atât “la porţile Orientului” cât şi în cazul unor ţări occidentale ca Elveţia şi Belgia, care şi-au declarat neutralitatea permanentă din 1815 şi, respectiv, 1839.

Această neutralitate a ţării, păstrată de altfel cu rigurozitate până la declararea războiului de independenţă faţă de Poartă, deşi nerecunoscută formal de marile puteri, îi va aduce totuşi României propunerea din partea acestora de a se alătura Belgiei în vederea alcătuirii unei forţe militare de pace în Balcani (Curierul de Iaşi, 6 octombrie 1876). Iniţiativa venea din partea Angliei, dar ea nu se va materializa pentru că nici Constituţia belgiană, nici cea română nu permiteau să se pună la dispoziţia unor puteri străine armata naţională. Abia în 1948 vor apărea primele forţe de pace multinaţionale sub egida unui organism internaţional, Naţiunile Unite.

Tactici militare şi metode de război

            Gazetar desăvârşit, dar şi poet sensibil şi fără pereche, Eminescu va îmbina armonios în articolele sale rigoarea informaţiei exacte şi seci de agenţie cu tonul înflăcărat al celui care se entuziasmează în faţa pildelor de eroism, indiferent din partea căror beligeranţi ar veni ele. E drept că afin ideii de cucerire a libertăţii naţionale, poetul va înfăţişa evenimentele din Balcani mai mult din perspectiva popoarelor care încercau să obţină neatârnarea faţă de Imperiul Otoman. Descrierea luptelor este făcută cu dramatism şi minuţiozitate, ca şi cum Eminescu ar fi un veritabil corespondent de război, martor direct la ostilităţi, în schimb analizarea tacticilor şi metodelor de război aplicate trădează un cunoscător profund al problemelor militare puse în discuţie.

            Comentând bătălia de pe râul Timok din iulie 1876, Eminescu apreciază „retragerile măiestre” ale muntenegrenilor, mai eficiente decât cele ale sârbilor, prin care căuta „a atrage pe turci de pe şes la locuri muntoase unde ei să nu fie în stare a dezvolta armată, o tactică asemănătoare cu cea a domnilor noştri vechi.” Peste o lună, după căderea Alexinaţului, important punct de rezistenţă al armatei sârbe, văzând prudenţa cu care turcii exploatau acest succes, el nu poate să nu recunoască, obiectiv, inteligenţa conducărilor otomani de oşti care aplicau o tactică foarte asemănătoare cu cea a lui Quintus Fabius poreclit Cuntactor, adică „zăbavnicul”, care, trăgând învăţăminte din înfrângerea dezastruoasă a romanilor de trupele cartagineze lângă lacul Trasimene (217 d.C.), a considerat că e mai bine să  nu-l înfrunte pe Hannibal în câmp deschis şi s-a limitat la mici atacuri de hărţuială, înaintând prudent în urma sa şi taindu-i căile de aprovizionare. Încă o dată sunt puse în valoare excepţionalele cunoştinţe de istorie ale marelui nostru poet, prin raportare la fapte concrete ale momentului.

            Atunci când scrie despre acţiunile armatei române la sud de Dunăre, în campania din 1877-1878, deşi nu agrea ideea obţinerii independenţei ţării prin război, fiind adeptul recunoaşterii acesteia pe cale diplomatică şi sub garanţia colectivă a puterilor europene, Eminescu este pătruns de un puternic fior de patriotism când află despre faptele de eroism ale ostaşilor români, care “se aruncă cu bărbăţie în luptă; pământul se cutremură sub picioarele lor; cad şi iarăşi cad, şi totuşi merg înainte”, căci “singurul nostru scop este a da tărie aşezămintelor pe care le avem şi conştiinţei de demnitate a poporului român”.

            Multe notaţii privind desfăşurarea unor lupte sunt atât de tehnice şi de amănunţite încât par desprinse din carnetul unui ofiţer de stat major: “lucrările de apropiere ale românilor, esecutate cu hârleţul Linnemann”. Iată şi alte exemple desprinse din acelaşi articol publicat în Curierul de Iaşi din 7 octombrie 1877. La Plevna “ruşii imitează pe români şi caută a se apropia prin şanţuri de întăririle turceşti”, dar nu acceptă propunerea lui Vodă Carol care “voia chiar să ocupe în Telis, cu 15.000 de oameni, o poziţie şănţuită şi să puie o stavilă între Plevna şi ajutoarele ce vin din Orhanie”, ceea ce ar fi tăiat căile de aprovizionare şi ar fi scurtat poate cucerirea acestei redute. Analizând apoi oportunitatea unui “atac cu asalt”, anunţat ca iminent de celelalte ziare din ţară, Eminescu arată motivele pentru care acesta nu poate avea loc: “Prin ploile din urmă pământul lutos s-au înmuiet, încât înaintarea trupelor de atac ar fi aşa de înceată că pierderile ei în drum ar răpi toată probabilitatea succesului” Să amintim că la Plevna şi Smârdan a luptat în divizia a IV-a, “a moldovenilor”, şi fratele său Matei, care avea gradul de sublocotent şi a fost decorat pentru faptele sale de armă.

            Ca metode şi tactici de luptă folosite de armata română, Eminescu va mai reţine, de asemenea, învăluirea simplă combinată cu puternice lovituri frontale, pregătirea atacurilor infanteriei “printr-un precis foc de artilerie”, amenajarea şi folosirea locurilor întărite ale inamicului după capturare, executarea atacurilor în dispozitive articulate şi dispersate.

Atrocităţile comise de turci

            “Vin turcii, fugiţi!” Acest strigăt deznădăjduit putea fi auzit în mai toate satele şi târgurile prin care au trecut armatele otomane de-a lungul secolelor. El a fost auzit şi cu ocazia mişcărilor revoluţionare din 1876-1877 din Balcani, când ferocii osmanlâi au înăbuşit în sânge răscoala popoarelor sârbe, muntenegrene şi bulgare, incendiind şi pustiind localitaţile cucerite, dărâmând clădiri şi prădând bunuri, răpind femei şi copii.

Veştile despre aceste atrocităţi au început să ocupe paginile gazetelor occidentale o dată cu acutizarea “chestiunii orientale”, dar îndeosebi după declanşarea conflictului sârbo-turc.

Astfel, într-o notă din 9 iulie 1876 redactată pe baza unor telegrame din Constantinopol, Eminescu, la unison cu presa străină, deplângea consecinţele grave ale pătrunderii trupelor otomane pe teritoriul sârbesc, întrucât “aceasta ar fi o calamitate cumplită pentru această ţară. Başibuzucii şi redifii mai cu samă omoară persoane inofensive, bătrâni, femei şi copii”. Previziunile sale sumbre sunt adeverite, din nefericire, de informaţiile primite ulterior. La 25 iulie 1876, “Din Belgrad se depeşază că turcii au năvălit pe la Gramada în mai multe localităţi a departamentului Cnjazevac, fac toate cruzimile pe unde străbat şi aprind cu petroleum sate şi biserici fără nici o cruţare”, iar la 30 iulie 1876, “Turcii luând Kniazevaţul au aprins şi risipit atât oraşul cât şi satele de amândouă părţile râului Timoc”, aceasta chiar dacă sârbii, “convinşi că lupta cu mulţimea şi apărarea unor puncte a căror importanţă nu valorează sacrificiile de vieţi a unei asemenea apărări, au părăsit fără zgomot poziţiile lor”. O imagine de coşmar prezintă Eminescu referitor la micuţa dar prospera localitate Zaiţar, “orăşel cum în zădar ai căuta în toată Turcia europeană”, care a fost transformat în ruine, căci turcii au stricat tot ce nu puteau lua cu ei: “Oglinzi sparte, lustruri bucăţite, scrinuri hăcuite şi cuprinsul lor risipit, oalele cu flori aruncate prin ogrăzi, în fine mărfurile din magazii aruncate pe uliţi (…)”. Făcând din nou apel la exemple din istoria lumii, Eminescu concluzionează cu amărăciune în finalul notei sale din 6 august 1876 că “vandalii şi alanii n-ar fi putut să se poarte mai rău decât trupele turceşti, cu talentul lor de ruinare şi furia de nimicire”.

Atitudinea sa nu era singulară, căci şi alte publicaţii româneşti consemnează abuzurile săvârşite de turci în Balcani. Iată, de pildă, ce scria ziarul Telegraful din 6 august 1876 într-un articol special intitulat “Excesele din Bulgaria în parlamentul englez”: “Armatele otomane ucideau populaţia civilă, jefuiau şi practicau negoţul cu copii pe care îi răpeau. Marele vizir se vede silit să instituie pedeapsa cu moartea”. Să ne amintim, totuşi, că obiceiurile războiului din antichitate şi până în evul mediu nu făceau distincţie între combatanţi şi persoane civile, războiul fiind purtat ămpotriva întregii comunităţi inamice. Cu toate acestea, au existat chiar şi la turci conducători, precum Abu Bakr, succesorul lui Mahomed (circa 600 d.C.) care cereau soldaţilor să nu dustrugă bunurile aşezărilor cucerite, să nu omoare prizonierii, femeile, bătrânii şi copiii.

Din păcate, aceste cazuri flagrante de nerespectare a principiului proporţionalităţii măsurilor întreprinse pentru îndeplinirea unor necesităţi militare, de lipsă totală de protecţie a persoanelor civile şi a bunurilor acestora vor constitui abia mult mai târziu baza adoptării unor standarde umanitare corespunzătoare în convenţiile în materie. Deocamdată, nu existau instrumente juridice internaţionale adecvate pentru reprimarea unor asemenea abuzuri, de aceea nici demersurile diplomaţilor şi politicienilor nu găseau înţelegere pe lângă parlamente sau pe lângă guverne (vezi atenţionarea făcută de d. Ashley în Casa Comunelor în august 1876), iar mitingurile de protest organizate de opoziţia liberală engleză în mai multe oraşe erau înecate în “lacrimi platonice” şi lipsite de eficacitate, potrivit opiniei lui Eminescu (1 septembrie 1876). Acestei diplomaţii “cu mersul de culbec” Poarta îi răspunde “cu buzele tunurilor şi cu arderea satelor” (7 septembrie 1876), drept pentru care William Ewart Gladstone, fost prim-ministru al Angliei în mai multe rânduri, autor al unei broşuri incendiare privind atrocităţile turcilor în Bulgaria, Bosnia şi Herţegovina (Les atrocities turques en Bulgarie et la Question d’Orient, Leibzig, 1876), considera că singurul mijloc de a face să înceteze aceste barbarii îl constituia “sustragerea acestor provinţii de sub administraţia turcească”.

Decimarea ostaşilor

            Eminescu consemnează şi alte cruzimi, petrecute de data aceasta în tabăra sârbească. E vorba de un caz stupefiant de decimare a ostaşilor la sfârşitul secolului al XIX-lea. Măsură disciplinară care se ia împotriva soldaţilor care manifestă un spirit defetist pe câmpul de luptă sau care fug din faţa inamicului, decimarea a fost practicată în mod obişnuit în armatele lui Alexandru Macedon. Menţionarea sa de către Eminescu într-un articol publicat în Curierul de Iaşi din 4 iulie 1876 este cu atât mai surprinzătoare cu cât acţiunea punitivă a vizat un regiment compus din români din Serbia. Atacând lagărul de la Niş, ostaşii români care luptau în linia întâi au fost surprinşi de “salve foarte bine îndreptate şi de focurile tunurilor”, au intrat în panică şi, aruncând armele, au rupt-o la fugă. “Ieşiţi din bătaia puştei, regimentul românesc fu încongiurat şi dus la Deligrad şi Alexinaţ, unde un consiliu de război, convocat grabnic, au hotărât zecimarea regimentului”. Deşi principele Serbiei ar fi graţiat pe mulţi din cei osândiţi, vreo şaizeci de oameni au fost totuşi împuşcaţi, cei rămaşi în viaţă fiind trimişi să lupte în linia întâi.

            Măsura disciplinară respectivă pare excesiv de dură şi împotriva oricăror norme umanitare contemporane, dar istoria consemnează asemenea fapte şi mult mai târziu, peste aproape 40 de ani. În primul război mondial, se pare că armata franceză ar fi practicat şi ea decimarea în unităţile cu spirit defetist.

De altfel, tot sârbii vor ajunge să înroleze sub drapel toţi bărbaţii de la 15 ani (Ciroerul de Iaşi, 24 ocotmbrie 1876), ceea ce lasă să se înţeleagă că atunci când ajungeau în situaţii disperate nu aveau reţineri în alegerea măsurilor militare sau a metodelor de luptă.

Situaţia prizonierilor şi a răniţilor

            Cu toate că aderase la Convenţia de la Geneva din 1864 fără rezerve, Turcia nu numai că nu va mai recunoaşte semnul protector al Crucii Roşii, pe care îl va considera a avea semnificaţie creştină şi îl va înlocui cu un semn propriu – Semiluna Roşie, dar va continua actele de încălcare a convenţiei şi în războiul ruso-turc din 1877-1878. Cruzimile comise asupra prizonierilor şi răniţilor ruşi vor stârni protestul marilor puteri neimplicate în conflict: Austria, Italia, Germania, aceasta din urmă considerând că “această convenţiune îndatorează nu numai pe beligeranţi a observa unul în privinţa celuilalt dispoziţiunile ce ea conţine, dar încă dă puterilor neutre cosemnatare dreptul de a stărui asupra observării esacte a acestor dispoziţiuni” (12 august 1877).

            Cât priveşte Rusia, faţă de care se ştie că nu avea simpatii deosebite, Eminescu constată cu obiectivitate că armatele acesteia au avut o atitudine mult mai umanitară, chiar şi în situaţia în care le era periclitată siguranţa propriilor ostaşi. Astfel, la 3 iulie 1877, poetul consemnează că trupele de sub comanda generalului Tergusakof, deşi aflate în retragere, “au luat sub apărare 3000 de familii creştine cari fugeau din valea Aleşgardului de atrocităţile başibuzucilor şi kurzilor”, după care au făcut un mic ocol pentru a pune la adăpost “bolnavii, răniţii şi emigranţii”.

            Problema prizonierilor este amintită de Eminescu în dese rânduri, arătându-se numărul persoanelor capturate, dar fără să se spună cum au fost trataţi în captivitate. Se pare însă că turcii nu ţineau cont nici de cutume, nici de ultimele prevederi în materie din Declaraţia internaţională asupra legilor şi obiceiurilor războiului adoptată în 1874 de Conferinţa diplomatică de la Bruxelles, şi nici nu aveau temei să o facă întrucât textul declaraţiei nu a fost ratificat, iar conferinţa fusese convocată de ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei, duşmanul lor de moarte.

Între propunerile marilor puteri făcute Sfatului turcesc la Conferinţa de la Constantinopol în 4/16 ianuarie 1877, pentru încheierea conflictului din Balcani, se regăseşte şi una referitoare la “preschimbarea prizonierilor” şi “amnistierea tuturor acelora cari-n vremea războiului au făcut servicii inamicilor”. Măsuri moderne, profund umanitare, dar care nu vor putea fi aplicate pentru că turcia va respinge ăn bloc toate propunerile, ceea ce va constitui scânteia izbucnirii viitorului război ruso-turc din 1877-1878.

Crucea Roşie şi ambulanţele de prim ajutor

Crucea Roşie Română, înfiinţată la 4 iulie 1876, este una dintre primele societăţi naţionale apăute în Europa. Ca şi în celelalte ţări, şi în România accentul va fi pus la început pe constituirea de ambulanţe sanitare şi dotarea acestora cu cele necesare pentru ajutorarea militarilor răniţi şi bolnavi pe câmpul de luptă. Pentru că în redactarea materialelor sale de presă Eminescu se baza aproape în totalitate pe informaţii preluate din presa străină, iar aceasta se pare că nu prea scria despre ambulanţele organizate de recent înfiinţata Cruce Roşie a României şi nici despre activităţile acestora pe frontul războiului sârbo-turc, unde plecaseră încă din 13 iulie, din această cauză Eminescu nu va aborda niciodată acest subiect.

De altfel, în mod foarte straniu, el nu va scrie nici despre ambulanţa ieşeană despre care se aminteşte în chiar paginile ziarului “Curierul de Iaşi” la care lucra. Această ambulanţă, care dispunea de trăsuri şi furgoane pentru transportul bolnavilor şi materialelor, ca şi de echipamentele necesare instalării unui spital de campanie, era organizată de Comitetul doamnelor din Iaşi, înfiinţat la 18 aprilie 1877 sub conducerea Mariei Rosetti-Roznovanu, iar până la 20 iulie 1877 acordase primul ajutor la 1500 de suferinzi din rândurile beligeranţelor. La începutul lunii august, o parte a acestei ambulanţe va pleca cu Divizia 4 pe câmpul de luptă, remarcându-se prin dăruirea şi spiritul de sacrificiu cu care personalul sanitar va corda primul ajutor răniţilor de la Griviţa şi Plevna “chiar în linia de foc”. Cealaltă jumătate a ambulanţei a rămas ca spital de campanie la Turnu Măgurele. Despre aceasta din urmă va aminti Eminescu doar atunci când face cronica unei reprezentaţii teatrale cu piesa “Oştenii noştri” de Frederic Damé, subliniind laconic că “al treilea act se petrece la ambulanţa din Turnu Măgurele”. Atât şi nimic mai mult.

            În schimb, marele nostru poet este sensibilizat de pregătirile femeilor din Belgrad care, în frunte cu principesa lor, vor alerga să îngrijească răniţii şi bolnavii din ambulanţe şi spitale, alături de un corp medical alcătuit din 110 medici militari şi 200 civili, “dintre cari 70 sunt medicinişti de origine slavă din Austria, mai cu seamă cehi” (Curierul de Iaşi, 20 iunie 1876).

La 1 august 1876, într-o sinteză asupra operaţiunilor de pe “fronturile de luptă din Balcani”, redactată pe baza unor telegrame publicate în Neue Freie Presse, anunţă că “din Moscova au ajuns un tren întreg, menit a aduce ajutoare răniţilor. Corpul e compus din 26 bărbaţi şi 28 dame, aducând cu sine 250 centenari (măji) de bandagie, scamă (= vată) şi instrumente medicale. Bărbaţii (afară de doi) sunt toţi medici ruşi sub conducerea generalului Takarioff; damele fac parte din asociaţia “Soeurs de charité de Moscou” şi stau sub conducerea princesei Şahovski născ. Cetvertinski. Toţi poartă crucea convenţiei de la Geneva. Ei aduc cu sine sume însemnate de bani şi medicamente şi sunt însoţiţi de o mulţime de medici şi surori de caritate străini, care ocupau două vagoane.”

            Ştirea trebuie puţin comentată, pentru că aflăm mai multe lucruri interesante. În primul rând, ni se spune că şi în Rusia, ca şi în România, exista o societate a doamnelor pentru ajutorarea răniţilor (“Soeurs de charité de Moscou”), funcţionând în paralel cu Societatea naţională de Cruce Roşie, fondată în 1867. Era cumva firesc, căci la vremea aceea nu apăruse încă obligativitatea existenţei unei singure societăţi de ajutorare a răniţilor la nivelul fiecărei ţări, recomandarea reprezentanţilor celor 16 state europene participante la conferinţa internaţională de la Geneva din octombrie 1863 fiind aceea ca pe teritoriile proprii ale fiecărei ţări să se înfiinţeze cât mai multe societăţi capabile să sprijine serviciile medicale ale armatelor în campanie. Singura impunere era ca personalul acestor societăţi de prim ajutor să acţioneze sub protecţia unui semn distinctiv unic: o cruce roşie pe fond alb, numită şi crucea de la Geneva sau crucea Convenţiei de la Geneva, cum îi va spune şi Eminescu.

            A doua informaţie importantă este cea privitoare “la medicii şi surorile de caritate străini” care însoţeau corpul medical rusesc, destul de numeroşi, se pare, dacă ocupau două vagoane.Aceasta ne aminteşte că la vremea respectivă şi Societatea de Cruce Roşie a României a primit ajutor material şi în personal medical de la unele societăţi similare străine, cum ar fi cele din Anglia, Franţa, germania, Italia, Belgia sau Suedia. Erau începuturile mişcării internaţionale de solidaritate şi ajutorare a victimelor conflictelor armate aflate în suferinţă.

Folosirea abuzivă a semnului de Cruce Roşie

            Referitor la însemnele protectoare ale Crucii Roşii, Eminescu semnalează şi un caz de folosire abuzivă a acestora. În 17/29 august 1876 a sosit la Pesta un grup de 68 de ofiţeri ruşi care „aveau în paşapoarte clauza art.7 din convenţia de la Geneva că sunt ataşaţi serviciului Crucei Roşii” şi care se îndreptau către Belgrad. În ciuda documentelor prezentate, autorităţilor locale li s-au părut suspecte, probabil, atât numărul mare de ofiţeri, cât şi destinaţia acestora, drept pentru care i-au arestat şi internat pe toţi. A doua zi, în urma intervenţiei energice a unui reprezentat diplomatic rus, contele Andrassy, de bună-credinţă, va recunoaşte valabilitatea înscrisurilor respective şi va da ordin ca aceştia să fie eliberaţi, dându-li-se înapoi toate cărţile, armele şi paşapoartele reţinute la poliţie şi fiind lăsaţi să plece unde vor vrea.

            O lună mai târziu, în „Curierul de Iaşi” din 29 septembrie 1876, Eminescu ne va informa despre epilogul acestei întâmplări: „(...) iar cât despre cei cari au trecut prin Ungaria, s-a constatat că ei au abuzat de Crucea Roşie (subl. noastră), deci în urma unei înţelegeri între Andrassyy şi guvernul rusesc, acesta din urmă a luat măsuri energice pentru a împiedica abuzul şi a oprit totodată concedierile soldaţilor din armată”. De fapt, ofiţerii în cauză erau voluntari care plecaseră să lupte împotriva armatei turce, dar, pentru a putea circula liber şi a nu avea neplăceri în traversarea ţărilor de tranzit, îşi procuraseră documente care atestau în mod fals că fac parte din personalul medical, personal care beneficia de „neutralitate” şi protecţie.

Acesta este un caz tipic de utilizare a emblemei Crucii Roşii în scopuri perfide, ea fiind de fapt un paravan pentru desfăşurarea unor operaţiuni militare. Aşa cum reiese din articolul lui Eminescu, contele Andrassy şi guvernul rusesc au convenit ca să se împiedice doar repetarea unui asemenea abuz, căci despre reprimarea acestuia se va vorbi mult mai târziu. Trebuie reţinut, totuşi, că s-a instituit deja cutuma că este o obligaţie a guvernelor, în primul rând, ca să asigure respectarea emblemei Crucii Roşii, măsură ce va fi codificată ulterior prin introducerea unor articole corespunzătoare în codurile civile ale multor ţări.

Comitetele pentru ajutorarea răniţilor

            Proclamarea “independenţei absolute a României” a declanşat un val de entuziasm în rândul tuturor românilor, inclusiv a celor din provinciile aflate sub dominaţie străină. Aceştia, ca şi marea majoritate a clasei politice româneşti şi-au manifestat dorinţa de a lupta cu toate mijloacele pentru consfinţirea actului de independenţă printr-un război victorios împotriva Imperiului Otoman.. Exponent al presei conservatoare, Eminescu va adopta în articolele sale o atitudine moderată la adresa guvernului şi a acţiunilor sale, chiar şi faţă de participarea ţării noastre la conflictul ruso-turc. Această rezervă se sprijină pe “convingerea încă neexprimată a lui Eminescu că România şi-ar fi putut dobândi un nou statut faţă de Înalta Poartă, inclusiv autonomia, pe calea tratativelor diplomatice şi a convenţiilor paşnice” (Opere, IX, p.632, comentarii).

            Eminescu va scrie însă despre numeroasele comitete de ajutorare a răniţilor înfiinţate imediat în toate provinciile româneşti, ca şi despre concertele de binefacere organizate atât cu ajutorul şi sub egida nou înfiinţatei Societăţi naţionale de Crucea Roşie, cât şi din iniţiative particulare. De remarcat că, la început, cele mai multe comitete erau iniţiate de femei, care, în forma iniţială a Statutelor Crucii Roşii Române, erau înlăturate de la conducerea acesei organizaţii umanitare.

             În 27 mai 1877, el ia atitudine împotriva presei guvernamentale maghiare care pornise o campanie violentă pentru desfiinţarea Comitetului damelor române din Sibiu, constituit cu zece zile mai înainte sub preşedinţia Iuditei Măcelariu şi care lansase deja un înflăcărat Apel către române în care se spunea: “În faţa conflagraţiunei din orinetul Europei, conflagraţiune ce are să atingă şi a atins deja pe fraţii şi surorile noastre şi inspirate totdeauna de instinctual sublim al umanităşii, nu putem sta indiferente la ceea ce fraţii şi surorile noastre, ei sîngele nostru vor avea a îndura în această mare dframă ce se prepară şi s-a început deja pe frumoasele, istoricele şi de vechi sânge, fumegândele ţărmuri ale danubiului”. Astfel de comitete se vor constitui şi la Braşov (20 mai 1877), Cluj, Oradea, Năsăud, Făgăraş, Alba Iulia şi în alte oraşe din Transilvania şi Banat.

            La 1 iunie 1877, Eminescu scria: “În aşteptarea eveneimentelor de la Dunăre, damele române se întrec care mai de care să procure mijloace de alinare cu putinţă ostaşilor noştr,. Din toate părţile ţării sosesc ştiri cari ilustrează această nobilă şi dezinteresată activitate. Se fac colecte de bani pentru înfiinţarea de ambulanţe, se fac oferte în cai şi bani pentru armată, c-un cuvânt bogatul şi săracul dau toţi după puterea lor pentru a uşura soarta soldatului nostru, încât se poate spune că astăzi armata este copilul alintat al patriei, precum şi trebuie să fie. (…) În Bucovina (…) se ţin liturghii pentru Victoria armatelor noastre, în Transilvania se fac colecte de bani, scamă şi obiecte. Ce e mai mult, evreii ce locuiesc în ţara noastră au simţit asemeni de astă dată (…). Lucrătoria comitetului de dame din Bucureşti e chiar în apartamentele Prea Înălţatei noastre Doamne; în Iaşi e în casele doamnei Aslan. În amândouă aceste lucrătorii domneşte multă activitate şi bună orânduială. Mai amintim apoi comitetele de dame din Focşani şi Galaţi. Între comitetele izraelite sînt de numit, pe lângă cel din Iaşi, cele din Bucureşti, Galaţi, Bîrelad, Ismail, Botoşani, Focşani ş.a. Notăm apoi că, afară de acestea, “Crucea Roşie” mai are comitete care lucrează în desoesbi”.

            În acelaşi număr al Curierului de Iaşi din 1 iunie 1877, Eminescu deplânge dizolvarea comitetelor din Transilvania “formate pentru a veni în ajutorul societăţii Crucei Roşii din Bucureşti”, interzise de autorităţi sub pretextul că ar fi lezat neutralitatea Imperiului austro-ungar. Reproducând răspunsul Iuditei Măcelariu la aceste acuzaţii, Eminescu dă cititorilor nu umai o mostră de cunoaştere a normelor prevederilor Convenţiei de la Geneva din 1864, dar şi a ceea ce înseamnă cu adevărat aplicarea riguroasă a principiilor de drept umanitar în timp de război: “În fine principiul neutralităţii nu se atinge prin împrejurarea că cetăţenii statului constituie comitete pentru ajutoriul răniţilor oricării părţi, ci neutralitatea se violează [subliniere în text] tocmai oprind constituirea unor asemenea comitete”. De altfel, sfătuite correct de jurişti luminaţi, comitetele transilvane ăşi vor continua activitatea de strîngere a ajutoarelor pentru ostaşii răniţi “ca personae particulare”, ocolind astfel interdicţiile impuse de autorităţile administrative maghiare şi aducând astfel o contribuţie preţioasă la înfăptuirea idealului de veacuri anaţiunii – independenţa statală.

            Sunt amintite de Eminescu şi alte iniţiative umanitare, cum ar fi concertul de binefacere organizat de violonistul Toma Micheru în grădina Chateaux aux fleurs şi prezentat de profesorii Conservatorului ieşean, ca şi gestul a doi elevi din cursul superior al Institutului academic din Iaşi care “au oferit cu consimţămîntul şi-n numele camarazilor lor premianţi din întreaga şcolă, în folosul răniţilor români, suma de 350 franci, ce s-ar fi cheltuit pentru premiile lor, după analogia anilor trecuţi, lipsindu-se astfel de această dulce răsplată a muncei lor de un an, pentru a uşura suferinţele fraţilor lor, cari cu arma în mână apără drepturile noastre strămoşeşti”.

            Pacifist convins, Eminescu nu uită să privească fenomenul beligeranţei mult mai profund, în toată complexitatea şi consecinţele sale. Astfel, la 30 decembrie 1877, salutând întoarcerea victorioasă a soldaţilor români, care aduseseră ţării independenţa visată de secole, nu poate să nu deplângă “starea de goliciune şi mizerie” a trupelor, faţă de care are un mare respect, dar şi o profundă compasiune. “Scuzabil n-au fost acest război, scrie Eminescu, dar esplicabil putea să devie purtat în condiţii normale, dar în modul în care s-au purtat, cu oameni goi şi flămânzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame şi frig”. De aceea, într-un articol din ziarul Timpul din 22 septembrie 1879, filozofând cu amărăciune şi luciditate, va conchide: “Deşi aproape toate războaiele moderne se deschid sub pretexte umanitare, totuşi cauzele [sublinieri în text], în genere bine cunoscute, sînt cu totul altele şi n-au a împărţi cu pretextul nici în clin, nici în mînică”.