Eminescu, „războiul
balcanic” şi dreptul umanitar
Personalitate multivalentă, Mihai
Eminescu s-a afirmat în cultura românească nu numai ca “luceafăr al poeziei
româneşti”, ci şi ca unul dintre cei mai incisivi şi mai informaţi gazetari din
toate timpurile. Articolele sale publicate îndeosebi în ziarele Curierul de
Iaşi, la care va lucra ca redactor între 1876-1877, şi Timpul din
Bucureşti, unde va veni chemat de Titu Maiorescu în octombrie 1877, se remarcă
imediat atât prin bogăţia datelor furnizate, cât şi prin analiza exactă şi
pertinentă a subiectelor tratate. Multe dintre aceste “efemeride” au rezistat anilor, constituind şi astăzi o
sursă importantă de cunoaştere a evenimentelor respective, adevărate dosare de
istorie peste care nici un cercetător serios nu poate trece cu uşurinţă.
Unul din subiectele
fierbinţi abordate cu mult patos şi interes gazetăresc de către Mihai Eminescu
l-a constitui aşa numita “chestiune orientală”, accentuată de agravarea crizei
Imperiului otoman în perioada 1875-1876 şi care va culmina cu revolta “în
valuri” a popoarelor subjugate şi ridicarea la arme a acestora pentru cucerirea
libertăţii şi independenţei. Această perioadă, premergătoare războiului
balcanic din 1877-1878 care ne va aduce Independenţa statală, va fi atent
“monitorizată” de Eminescu cu ajutorul corespondenţelor publicate îndeosebi de
trimişii speciali ai gazetelor germane şi austro-ungare pe fronturile de luptă
din Balcani. Se pare că publicaţiile respective erau citite la Consulatul austro-ungar
din Iaşi, de unde şi notiţele sale telegrafice. El recurgea la aceste surse de
informare pentru că, la 1876, ziarele locale nu dispuneau de un birou
telegrafic propriu de corespondenţă, doar Românul şi Telegraful
din Bucureşti având servicii particulare de informaţii. Cu toate acestea,
Eminescu, care se mai foloseşte uneori şi de materialele Agenţiei Havas,
reuşeşte nu numai să fie mai mereu înaintea colegilor săi de la publicaţiile
din Capitală, în ceea ce priveşte actualitatea ştirilor prezentate, dar dă dovadă că este şi
un bun analist al situaţiilor politice şi conflictuale din zonă.
Mihai Eminescu îşi începe
relatările privind “chestiunea Orientului” în paginile Curierului de Iaşi cu
articolul “Turcia”, publicat în nr.55 din 19 mai 1876, la rubrica “Revista
externă”. De la nr. 71, ştirile respective sunt grupate sub genericul “Războiul
oriental”, iar de la nr. 74 din 4 iulie 1876 poartă supratitlul “De pe câmpul
de razboi”, fiind în consonanţă cu noua turnură a evenimentelor.
Prezentarea informaţiilor de pe fronturile de
operaţii militare sunt însoţite adesea de comentarii proprii asupra tacticilor
şi metodelor de luptă utilizate de combatanţi, prilej pentru a-şi etala
excelentele cunoştinţe de istorie, apelând la exemple din trecutul glorios al
neamului nostru sau al altor popoare. Sunt criticate în context şi o serie de
încălcări ale legilor şi obiceiurilor războiului, inclusiv cele privitoare la
regulile de drept umanitar aşa cum fuseseră ele codificate prin Convenţia de la
Geneva din 22 august 1864 pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din
forţele armate în campanie, convenţie ratificată de România prin Decretul Regal
nr.1173 din 18/30 octombrie 1874 şi cunoscută fără îndoială de Eminescu pentru
că a fost publicată în “Monitorul Oficial” nr. 258 din 26 noiembrie/8 decembrie
1874, ale cărui colecţii le consulta în mod regulat. Se face referire îndeosebi
la nerespectarea raportului dintre principiul proporţionalităţii şi
necesităţile militare reale, care a condus la uciderea şi rănirea inamicilor
capturaţi, la răpirea sau masacrarea femeilor şi copiilor, la bombardarea,
incendierea şi jefuirea localităţilor fără apărare, la atacarea şi distrugerea
clădirilor şi bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei. Este arătată
şi importanţa tot mai mare acordată nou înfiinţatelor societăţi naţionale de
Cruce Roşie, ca organisme neutre, în organizarea de ambulanţe sanitare şi
strângerea de bani şi materiale pentru ajutorarea răniţilor.
Articolele şi analizele eminesciene, ca şi ştirile
scurte dar bine documentate ale acestuia, erau aşteptate cu nerăbdare şi
urmărite cu mult interes de cititorii gazetei din dealul Copoului, dovadă fiind
că după plecarea poetului în Capitală, publicaţia ieşeană decade spectaculos,
atât ca tiraj, cât şi ca număr de apariţii pe săptămână.
Marile puteri şi “chestiunea orientală
Mihai Eminescu îşi începe
activitatea la Curierul de Iaşi într-un moment în care în cercurile
diplomatice ale statelor europene, în presa şi documentele vremii se vorbea tor
mai intens despre “chestiunea orientală”, sintagmă prin care erau desemnate
mişcările de rezistenţă şi de dezrobire ale popoarelor subjugate din Balcani. Se
ajunsese la momentul critic al declanşării unor conflicte militare deschise
împotriva stăpânirii otomane: în iulie 1875 izbucnise răscoala din Herţegovina,
iar la începutul lui august 1875 cea din Bosnia, amîndouă mişcările de
eliberare fiind sprijinite cu voluntari şi arme de Serbia şi Muntenegru. În
aprilie 1876 izbucnise şi răscoala din Bulgaria, cunoscută sub numele de
“Renaştere” şi susţinută tacit şi de România, care vedea în aceasta o premisă a
unei viitoare căi de obţinere a independenţei proprii. Din păcate, aceste
revolte vor fi scăldate în sânge, dar ele nu vor putea fi total înăbuşite, iar
starea de beligeranţă va cuprinde aproape tot spaţiul balcanic, cuminând cu
războiul ruso-româno-turc din 1877-1878.
Eminescu va acorda un spaţiu larg diferitelor
iniţiative diplomatice care îşi propuneau să vină în sprijinul popoarelor din
Balcani, pentru a reglementa situaţia de criză intervenită între acestea şi
puterea asupritoare a Imperiului Otoman. Un astfel de demers îl constituie Memorandul
întocmit de ministrul de externe al Rusiei, Alexandr Mihailovici Gorceakov, cu
referire specială la încercarea de rezolvare pe cale paşnică a conflictului din
Herţegovina. Marile puteri europene au fost în general de accord cu ideile
expuse acolo, dar Anglia a refuzat să adere la el chiar şi după modificarea
acestuia, semn clar al poziţiei pe care o va adopta şi mai târziu. “Acest
refuz, scrie Eminescu la 19 mai 1876, se’ntemeiază mai cu samă din cauza
unuia din articolele memorandului din Berlin în care se stipulează că, dacă
intervenţiunea amicală a puterilor n-ar fi în stare de-a pacifica Turcia, cele
şase puteri să dezbată în unire asupra întrebuinţărei unor alte mijloace mai
cu efect [sublinere în text]. Aceasta însemnează intervenţiunea
armată în Turcia. Deşi pentru o asemenea intervenţiune s-ar cere învoirea tuturor puterilor, totuşi
Anglia, văzând în ea o ameninţare împrotiva libertăţei şi autonomiei împărăţiei
turceşti, au declinat de a lua parte la acest pact”.
La 2 iunie 1876, este comentat Proiectul unei
rezolvări practice a cestiunii orientale, întocmit de fostul ambasador
ţarist la Constantinopol Nikolai Pavlovici Ignatiev, prin care se schiţa
destrămarea Imperiului Otoman şi ridicarea pe ruinele sale a mai multor regate
(Bulgaria, Albania, Serbia, Albania, România – “cuprinzând România actuală” şi
Grecia), care să se supună însă unei conduceri militare şi diplomatice comune. “Acest
poiect puindu-se în vederea marelui principe moştenitor al Rusiei, acesta a
răspuns că îl aprobă întru cât înlocuieşte domnia turcească prin monarhi
creştini, dar nu crede că o confederaţiune între rase atât de deosebite, unele
înduşmănite chiar, ar fi înzestrată cu o mare putere de viaţă”. Evident,
proiectul, publicat şi de alte ziare româneşti (Telegraful, Românul,
Alegătorul liber), nu va putea fi acceptat şi nici aplicat pe cale paşnică.
De altfel, Eminescu însuşi nu era de acord (vezi Curierul de Iaşi din 18
iulie 1876) cu înfiinţarea unei confederaţii a ţărilor balcanice pusă sub
protectoratul Imperiului austro-ungar, cum se preconiza în urma discuţiilor
acordului de la Reichstadt din 26 iunie/8 iulie 1876, care urma să modifice
prevederile Convenţiei de la Paris din 1856.
Marile puteri europene erau chemate însă să se
pronunţe şi în alte chestiuni mult mai concrete, cum ar fi stabilirea liniilor
de demarcaţie între armatele inamice, în cadrul armistiţiului propus de Turcia
în toamna lui 1876. Aceasta pentru că, arată Eminescu, Serbia era nemulţumită
întrucât “suspensiunea ostilităţilor, în felul acordat de poartă, fără linie
de demarcaţie şi fără zonă neutrală, dă loc la o mulţime de
inconveniente mai ales în valea Moravei, unde între armatele duşmane nu-i un
spaţiu decât de jumătate cât ajunge bătaia unei puşti, din care cauză
armistiţiul acesta neformal e adesea înfrânt din partea turcilor” (19
septembrie 1876). Pentru a fixa linia de demarcaţie s-au trimis delegaţi
militari din partea Austro-Ungariei, Franţei, Angliei şi Rusiei, iar “Germania
şi Italia vor fi reprezentate prin ataşaţii lor militari de la ambasadele din
Viena”.
Să mai reţinem şi blocarea strâmtorii Dardanele de
către flota engleză în vara lui 1876, măsură care va crea un adevărat filtru
atât pentru părţile beligerante, cât şi pentru ţările neutre sau din afara
conflictului. Scopul principal al operaţiunii – arată Eminescu – era acela de a
cerceta “hârtiile tuturor corăbielor ce trec (…) spre a vedea dacă nu
transportă arme şi muniţii pentru insurgenţi” (4 iulie 1876). De fapt era
vorba de vizită, măsură prin care, în conformitate şi cu Declaraţia de
la Paris din 1856 prin care se interzicea comerţul de contrabandă, se încerca
nu numai verificarea dreptului la pavilion arborat de nave, dar şi inspecţia
acestora şi a încărcăturii, pentru a împiedica aprovizionarea insurgenţilor cu
materiale necesare operaţiunilor militare.
Neutralitatea României şi forţele de pace
În plin război sârbo-turc, izbucnit în iunie 1876,
guvernul României va adresa Turciei un memoriu prin reprezentantul său la
Constantinopol, prin care va încerca să obţină libera folosire a apei Dunării
pe tot parcursul acesteia pe teritoriul ţării noastre, inclusiv Delta Dunării. Aşa
cum arată şi Eminescu într-o notă de ziar din 11 iulie 1876, chestiunea
deranjează puternic marile puteri, care consideră că “mersul războiului în
Serbia nu e deloc de natură de-a încuraja pretenţiunile României şi că
accentuarea neutralităţii statului nostru nu poate merge până la cererea Deltei
Dunărene”.
Se ştie că încă de la
declanşarea conflictului armat din zona Balcanilor , în 1876, România şi-a
declarat neutralitatea, sperând ca prin demersuri diplomatice să-i fie
recunoscută independenţa pe cale paşnică. Din păcate, încercările diplomaţiei
noastre de obţinerea a unor garanţii formale din partea marilor puteri nu va
avea succes nici la Conferinţa de la Constantinopol din decembrie 1876 –
ianuarie 1877. Aşa cum se arăta într-o broşură difuzată cu această ocazie – La
Roumanie devant la conference de 1876, par un ancien diplomate – România
dorea recunoaşterea neutralităţii ca parte constitutivă a dreptului ginţilor,
drept care trebuia să aibă o aplicare universală, atât “la porţile Orientului”
cât şi în cazul unor ţări occidentale ca Elveţia şi Belgia, care şi-au declarat
neutralitatea permanentă din 1815 şi, respectiv, 1839.
Această neutralitate a ţării, păstrată de altfel
cu rigurozitate până la declararea războiului de independenţă faţă de Poartă,
deşi nerecunoscută formal de marile puteri, îi va aduce totuşi României
propunerea din partea acestora de a se alătura Belgiei în vederea alcătuirii
unei forţe militare de pace în Balcani (Curierul de Iaşi, 6 octombrie
1876). Iniţiativa venea din partea Angliei, dar ea nu se va materializa pentru
că nici Constituţia belgiană, nici cea română nu permiteau să se pună la
dispoziţia unor puteri străine armata naţională. Abia în 1948 vor apărea
primele forţe de pace multinaţionale sub egida unui organism internaţional,
Naţiunile Unite.
Tactici militare şi metode de război
Gazetar desăvârşit, dar şi
poet sensibil şi fără pereche, Eminescu va îmbina armonios în articolele sale
rigoarea informaţiei exacte şi seci de agenţie cu tonul înflăcărat al celui
care se entuziasmează în faţa pildelor de eroism, indiferent din partea căror
beligeranţi ar veni ele. E drept că afin ideii de cucerire a libertăţii
naţionale, poetul va înfăţişa evenimentele din Balcani mai mult din perspectiva
popoarelor care încercau să obţină neatârnarea faţă de Imperiul Otoman. Descrierea
luptelor este făcută cu dramatism şi minuţiozitate, ca şi cum Eminescu ar fi un
veritabil corespondent de război, martor direct la ostilităţi, în schimb
analizarea tacticilor şi metodelor de război aplicate trădează un cunoscător
profund al problemelor militare puse în discuţie.
Comentând
bătălia de pe râul Timok din iulie 1876, Eminescu apreciază „retragerile
măiestre” ale muntenegrenilor, mai eficiente decât cele ale sârbilor, prin
care căuta „a atrage pe turci de pe şes la locuri muntoase unde ei să nu fie
în stare a dezvolta armată, o tactică asemănătoare cu cea a domnilor noştri
vechi.” Peste o lună, după căderea Alexinaţului, important punct de
rezistenţă al armatei sârbe, văzând prudenţa cu care turcii exploatau acest
succes, el nu poate să nu recunoască, obiectiv, inteligenţa conducărilor
otomani de oşti care aplicau o tactică foarte asemănătoare cu cea a lui Quintus
Fabius poreclit Cuntactor, adică „zăbavnicul”, care, trăgând învăţăminte din
înfrângerea dezastruoasă a romanilor de trupele cartagineze lângă lacul
Trasimene (217 d.C.), a considerat că e mai bine să nu-l înfrunte pe Hannibal în câmp deschis şi
s-a limitat la mici atacuri de hărţuială, înaintând prudent în urma sa şi
taindu-i căile de aprovizionare. Încă o dată sunt puse în valoare
excepţionalele cunoştinţe de istorie ale marelui nostru poet, prin raportare la
fapte concrete ale momentului.
Atunci când scrie despre
acţiunile armatei române la sud de Dunăre, în campania din 1877-1878, deşi nu
agrea ideea obţinerii independenţei ţării prin război, fiind adeptul
recunoaşterii acesteia pe cale diplomatică şi sub garanţia colectivă a
puterilor europene, Eminescu este pătruns de un puternic fior de patriotism
când află despre faptele de eroism ale ostaşilor români, care “se aruncă cu
bărbăţie în luptă; pământul se cutremură sub picioarele lor; cad şi iarăşi cad,
şi totuşi merg înainte”, căci “singurul nostru scop este a da tărie
aşezămintelor pe care le avem şi conştiinţei de demnitate a poporului român”.
Multe notaţii privind
desfăşurarea unor lupte sunt atât de tehnice şi de amănunţite încât par
desprinse din carnetul unui ofiţer de stat major: “lucrările de apropiere
ale românilor, esecutate cu hârleţul Linnemann”. Iată şi alte exemple
desprinse din acelaşi articol publicat în Curierul de Iaşi din 7
octombrie 1877. La Plevna “ruşii imitează pe români şi caută a se apropia
prin şanţuri de întăririle turceşti”, dar nu acceptă propunerea lui Vodă
Carol care “voia chiar să ocupe în Telis, cu 15.000 de oameni, o poziţie
şănţuită şi să puie o stavilă între Plevna şi ajutoarele ce vin din Orhanie”,
ceea ce ar fi tăiat căile de aprovizionare şi ar fi scurtat poate cucerirea
acestei redute. Analizând apoi oportunitatea unui “atac cu asalt”,
anunţat ca iminent de celelalte ziare din ţară, Eminescu arată motivele pentru
care acesta nu poate avea loc: “Prin ploile din urmă pământul lutos s-au
înmuiet, încât înaintarea trupelor de atac ar fi aşa de înceată că pierderile
ei în drum ar răpi toată probabilitatea succesului” Să amintim că la Plevna
şi Smârdan a luptat în divizia a IV-a, “a moldovenilor”, şi fratele său
Matei, care avea gradul de sublocotent şi a fost decorat pentru faptele sale de
armă.
Ca metode şi tactici de
luptă folosite de armata română, Eminescu va mai reţine, de asemenea,
învăluirea simplă combinată cu puternice lovituri frontale, pregătirea
atacurilor infanteriei “printr-un precis foc de artilerie”, amenajarea
şi folosirea locurilor întărite ale inamicului după capturare,
executarea atacurilor în dispozitive articulate şi dispersate.
Atrocităţile comise de turci
“Vin turcii, fugiţi!”
Acest strigăt deznădăjduit putea fi auzit în mai toate satele şi târgurile prin
care au trecut armatele otomane de-a lungul secolelor. El a fost auzit şi cu
ocazia mişcărilor revoluţionare din 1876-1877 din Balcani, când ferocii
osmanlâi au înăbuşit în sânge răscoala popoarelor sârbe, muntenegrene şi
bulgare, incendiind şi pustiind localitaţile cucerite, dărâmând clădiri şi
prădând bunuri, răpind femei şi copii.
Veştile despre
aceste atrocităţi au început să ocupe paginile gazetelor occidentale o dată cu
acutizarea “chestiunii orientale”, dar îndeosebi după declanşarea conflictului
sârbo-turc.
Astfel, într-o notă din 9 iulie 1876 redactată pe
baza unor telegrame din Constantinopol, Eminescu, la unison cu presa străină,
deplângea consecinţele grave ale pătrunderii trupelor otomane pe teritoriul
sârbesc, întrucât “aceasta ar fi o calamitate cumplită pentru această ţară. Başibuzucii
şi redifii mai cu samă omoară persoane inofensive, bătrâni, femei şi copii”.
Previziunile sale sumbre sunt adeverite, din nefericire, de informaţiile
primite ulterior. La 25 iulie 1876, “Din Belgrad se depeşază că turcii au
năvălit pe la Gramada în mai multe localităţi a departamentului Cnjazevac, fac
toate cruzimile pe unde străbat şi aprind cu petroleum sate şi biserici fără
nici o cruţare”, iar la 30 iulie 1876, “Turcii luând Kniazevaţul au
aprins şi risipit atât oraşul cât şi satele de amândouă părţile râului Timoc”, aceasta
chiar dacă sârbii, “convinşi că lupta cu mulţimea şi apărarea unor puncte a
căror importanţă nu valorează sacrificiile de vieţi a unei asemenea apărări, au
părăsit fără zgomot poziţiile lor”. O imagine de coşmar prezintă Eminescu
referitor la micuţa dar prospera localitate Zaiţar, “orăşel cum în zădar ai
căuta în toată Turcia europeană”, care a fost transformat în ruine,
căci turcii au stricat tot ce nu puteau lua cu ei: “Oglinzi sparte, lustruri
bucăţite, scrinuri hăcuite şi cuprinsul lor risipit, oalele cu flori aruncate
prin ogrăzi, în fine mărfurile din magazii aruncate pe uliţi (…)”. Făcând
din nou apel la exemple din istoria lumii, Eminescu concluzionează cu
amărăciune în finalul notei sale din 6 august 1876 că “vandalii şi alanii
n-ar fi putut să se poarte mai rău decât trupele turceşti, cu talentul lor de
ruinare şi furia de nimicire”.
Atitudinea sa nu era singulară, căci şi alte
publicaţii româneşti consemnează abuzurile săvârşite de turci în Balcani. Iată,
de pildă, ce scria ziarul Telegraful din 6 august 1876 într-un articol
special intitulat “Excesele din Bulgaria în parlamentul englez”: “Armatele
otomane ucideau populaţia civilă, jefuiau şi practicau negoţul cu copii pe care
îi răpeau. Marele vizir se vede silit să instituie pedeapsa cu moartea”. Să
ne amintim, totuşi, că obiceiurile războiului din antichitate şi până în evul
mediu nu făceau distincţie între combatanţi şi persoane civile, războiul fiind
purtat ămpotriva întregii comunităţi inamice. Cu toate acestea, au existat
chiar şi la turci conducători, precum Abu Bakr, succesorul lui Mahomed (circa
600 d.C.) care cereau soldaţilor să nu dustrugă bunurile aşezărilor cucerite,
să nu omoare prizonierii, femeile, bătrânii şi copiii.
Din
păcate, aceste cazuri flagrante de nerespectare a principiului
proporţionalităţii măsurilor întreprinse pentru îndeplinirea unor necesităţi
militare, de lipsă totală de protecţie a persoanelor civile şi a bunurilor
acestora vor constitui abia mult mai târziu baza adoptării unor standarde
umanitare corespunzătoare în convenţiile în materie. Deocamdată, nu existau
instrumente juridice internaţionale adecvate pentru reprimarea unor asemenea
abuzuri, de aceea nici demersurile diplomaţilor şi politicienilor nu găseau
înţelegere pe lângă parlamente sau pe lângă guverne (vezi atenţionarea făcută
de d. Ashley în Casa Comunelor în august 1876), iar mitingurile de protest
organizate de opoziţia liberală engleză în mai multe oraşe erau înecate în “lacrimi
platonice” şi lipsite de eficacitate, potrivit opiniei lui Eminescu (1
septembrie 1876). Acestei diplomaţii “cu mersul de culbec” Poarta îi
răspunde “cu buzele tunurilor şi cu arderea satelor” (7 septembrie
1876), drept pentru care William Ewart Gladstone, fost prim-ministru al Angliei
în mai multe rânduri, autor al unei broşuri incendiare privind atrocităţile turcilor în Bulgaria, Bosnia şi
Herţegovina (Les atrocities
turques en Bulgarie et la Question d’Orient, Leibzig, 1876), considera că singurul mijloc de a face să înceteze
aceste barbarii îl constituia “sustragerea
acestor provinţii de sub administraţia turcească”.
Decimarea ostaşilor
Eminescu consemnează şi
alte cruzimi, petrecute de data aceasta în tabăra sârbească. E vorba de un caz
stupefiant de decimare a ostaşilor la sfârşitul secolului al XIX-lea. Măsură
disciplinară care se ia împotriva soldaţilor care manifestă un spirit defetist
pe câmpul de luptă sau care fug din faţa inamicului, decimarea a fost
practicată în mod obişnuit în armatele lui Alexandru Macedon. Menţionarea sa de
către Eminescu într-un articol publicat în Curierul de Iaşi din 4 iulie
1876 este cu atât mai surprinzătoare cu cât acţiunea punitivă a vizat un
regiment compus din români din Serbia. Atacând lagărul de la Niş, ostaşii
români care luptau în linia întâi au fost surprinşi de “salve foarte bine
îndreptate şi de focurile tunurilor”, au intrat în panică şi, aruncând
armele, au rupt-o la fugă. “Ieşiţi din bătaia puştei, regimentul românesc fu
încongiurat şi dus la Deligrad şi Alexinaţ, unde un consiliu de război,
convocat grabnic, au hotărât zecimarea regimentului”. Deşi principele Serbiei
ar fi graţiat pe mulţi din cei osândiţi, vreo şaizeci de oameni au fost totuşi
împuşcaţi, cei rămaşi în viaţă fiind trimişi să lupte în linia întâi.
Măsura disciplinară
respectivă pare excesiv de dură şi împotriva oricăror norme umanitare
contemporane, dar istoria consemnează asemenea fapte şi mult mai târziu, peste
aproape 40 de ani. În primul război mondial, se pare că armata franceză ar fi
practicat şi ea decimarea în unităţile cu spirit defetist.
De altfel, tot sârbii vor ajunge să înroleze sub drapel
toţi bărbaţii de la 15 ani (Ciroerul de Iaşi, 24 ocotmbrie
1876), ceea ce lasă să se înţeleagă că atunci când ajungeau în situaţii
disperate nu aveau reţineri în alegerea măsurilor militare sau a metodelor de
luptă.
Situaţia prizonierilor şi a răniţilor
Cu toate că aderase la
Convenţia de la Geneva din 1864 fără rezerve, Turcia nu numai că nu va mai
recunoaşte semnul protector al Crucii Roşii, pe care îl va considera a avea
semnificaţie creştină şi îl va înlocui cu un semn propriu – Semiluna Roşie, dar
va continua actele de încălcare a convenţiei şi în războiul ruso-turc din
1877-1878. Cruzimile comise asupra prizonierilor şi răniţilor ruşi vor stârni
protestul marilor puteri neimplicate în conflict: Austria, Italia, Germania,
aceasta din urmă considerând că “această convenţiune îndatorează nu numai pe
beligeranţi a observa unul în privinţa celuilalt dispoziţiunile ce ea conţine,
dar încă dă puterilor neutre cosemnatare dreptul de a stărui asupra observării
esacte a acestor dispoziţiuni” (12 august 1877).
Cât priveşte Rusia, faţă
de care se ştie că nu avea simpatii deosebite, Eminescu constată cu
obiectivitate că armatele acesteia au avut o atitudine mult mai umanitară,
chiar şi în situaţia în care le era periclitată siguranţa propriilor ostaşi. Astfel,
la 3 iulie 1877, poetul consemnează că trupele de sub comanda generalului
Tergusakof, deşi aflate în retragere, “au luat sub apărare 3000 de familii
creştine cari fugeau din valea Aleşgardului de atrocităţile başibuzucilor şi
kurzilor”, după care au făcut un mic ocol pentru a pune la adăpost “bolnavii, răniţii şi emigranţii”.
Problema prizonierilor
este amintită de Eminescu în dese rânduri, arătându-se numărul persoanelor
capturate, dar fără să se spună cum au fost trataţi în captivitate. Se pare
însă că turcii nu ţineau cont nici de cutume, nici de ultimele prevederi în
materie din Declaraţia internaţională asupra legilor şi obiceiurilor războiului
adoptată în 1874 de Conferinţa diplomatică de la Bruxelles, şi nici nu aveau
temei să o facă întrucât textul declaraţiei nu a fost ratificat, iar conferinţa
fusese convocată de ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei, duşmanul lor de
moarte.
Între propunerile marilor puteri făcute Sfatului
turcesc la Conferinţa de la Constantinopol în 4/16 ianuarie 1877, pentru încheierea
conflictului din Balcani, se regăseşte şi una referitoare la “preschimbarea
prizonierilor” şi “amnistierea tuturor acelora cari-n vremea războiului
au făcut servicii inamicilor”. Măsuri moderne, profund umanitare, dar care
nu vor putea fi aplicate pentru că turcia va respinge ăn bloc toate
propunerile, ceea ce va constitui scânteia izbucnirii viitorului război
ruso-turc din 1877-1878.
Crucea Roşie şi ambulanţele de prim ajutor
Crucea Roşie Română, înfiinţată la 4 iulie 1876,
este una dintre primele societăţi naţionale apăute în Europa. Ca şi în
celelalte ţări, şi în România accentul va fi pus la început pe constituirea de
ambulanţe sanitare şi dotarea acestora cu cele necesare pentru ajutorarea
militarilor răniţi şi bolnavi pe câmpul de luptă. Pentru că în redactarea
materialelor sale de presă Eminescu se baza aproape în totalitate pe informaţii
preluate din presa străină, iar aceasta se pare că nu prea scria despre
ambulanţele organizate de recent înfiinţata Cruce Roşie a României şi nici despre
activităţile acestora pe frontul războiului sârbo-turc, unde plecaseră încă din
13 iulie, din această cauză Eminescu nu va aborda niciodată acest subiect.
De altfel, în mod foarte straniu, el nu va scrie
nici despre ambulanţa ieşeană despre care se aminteşte în chiar paginile
ziarului “Curierul de Iaşi” la care lucra. Această ambulanţă, care dispunea de
trăsuri şi furgoane pentru transportul bolnavilor şi materialelor, ca şi de
echipamentele necesare instalării unui spital de campanie, era organizată de Comitetul
doamnelor din Iaşi, înfiinţat la 18 aprilie 1877 sub conducerea Mariei
Rosetti-Roznovanu, iar până la 20 iulie 1877 acordase primul ajutor la 1500 de
suferinzi din rândurile beligeranţelor. La începutul lunii august, o parte a
acestei ambulanţe va pleca cu Divizia 4 pe câmpul de luptă, remarcându-se prin
dăruirea şi spiritul de sacrificiu cu care personalul sanitar va corda primul
ajutor răniţilor de la Griviţa şi Plevna “chiar în linia de foc”. Cealaltă
jumătate a ambulanţei a rămas ca spital de campanie la Turnu Măgurele. Despre
aceasta din urmă va aminti Eminescu doar atunci când face cronica unei
reprezentaţii teatrale cu piesa “Oştenii noştri” de Frederic Damé, subliniind
laconic că “al treilea act se petrece la ambulanţa din Turnu Măgurele”. Atât
şi nimic mai mult.
În schimb, marele nostru
poet este sensibilizat de pregătirile femeilor din Belgrad care, în frunte cu
principesa lor, vor alerga să îngrijească răniţii şi bolnavii din ambulanţe şi
spitale, alături de un corp medical alcătuit din 110 medici militari şi 200
civili, “dintre cari 70 sunt medicinişti de origine slavă din Austria, mai cu
seamă cehi” (Curierul de Iaşi, 20 iunie 1876).
La 1 august 1876, într-o sinteză asupra
operaţiunilor de pe “fronturile de luptă din Balcani”, redactată pe baza unor
telegrame publicate în Neue Freie Presse, anunţă că “din Moscova au
ajuns un tren întreg, menit a aduce ajutoare răniţilor. Corpul e compus din 26
bărbaţi şi 28 dame, aducând cu sine 250 centenari (măji) de bandagie, scamă
(= vată) şi instrumente medicale. Bărbaţii (afară de doi) sunt toţi medici
ruşi sub conducerea generalului Takarioff; damele fac parte din asociaţia
“Soeurs de charité de Moscou” şi stau sub conducerea princesei Şahovski
născ. Cetvertinski. Toţi poartă crucea convenţiei de la Geneva. Ei aduc cu sine
sume însemnate de bani şi medicamente şi sunt însoţiţi de o mulţime de medici
şi surori de caritate străini, care ocupau două vagoane.”
Ştirea trebuie puţin
comentată, pentru că aflăm mai multe lucruri interesante. În primul rând, ni se
spune că şi în Rusia, ca şi în România, exista o societate a doamnelor pentru
ajutorarea răniţilor (“Soeurs de charité de Moscou”), funcţionând în
paralel cu Societatea naţională de Cruce Roşie, fondată în 1867. Era cumva
firesc, căci la vremea aceea nu apăruse încă obligativitatea existenţei unei
singure societăţi de ajutorare a răniţilor la nivelul fiecărei ţări,
recomandarea reprezentanţilor celor 16 state europene participante la
conferinţa internaţională de la Geneva din octombrie 1863 fiind aceea ca pe
teritoriile proprii ale fiecărei ţări să se înfiinţeze cât mai multe societăţi
capabile să sprijine serviciile medicale ale armatelor în campanie. Singura
impunere era ca personalul acestor societăţi de prim ajutor să acţioneze sub
protecţia unui semn distinctiv unic: o cruce roşie pe fond alb, numită
şi crucea de la Geneva sau crucea Convenţiei de la Geneva, cum îi
va spune şi Eminescu.
A doua informaţie
importantă este cea privitoare “la medicii şi surorile de caritate străini”
care însoţeau corpul medical rusesc, destul de numeroşi, se pare, dacă ocupau
două vagoane.Aceasta ne aminteşte că la vremea respectivă şi Societatea de
Cruce Roşie a României a primit ajutor material şi în personal medical de la
unele societăţi similare străine, cum ar fi cele din Anglia, Franţa, germania,
Italia, Belgia sau Suedia. Erau începuturile mişcării internaţionale de
solidaritate şi ajutorare a victimelor conflictelor armate aflate în suferinţă.
Folosirea abuzivă a semnului de Cruce Roşie
Referitor la însemnele
protectoare ale Crucii Roşii, Eminescu semnalează şi un
caz de folosire abuzivă a acestora. În 17/29 august 1876 a sosit la Pesta un
grup de 68 de ofiţeri ruşi care „aveau în paşapoarte clauza art.7 din
convenţia de la Geneva că sunt ataşaţi serviciului Crucei Roşii” şi care se
îndreptau către Belgrad. În ciuda documentelor prezentate, autorităţilor locale
li s-au părut suspecte, probabil, atât numărul mare de ofiţeri, cât şi
destinaţia acestora, drept pentru care i-au arestat şi internat pe toţi. A doua
zi, în urma intervenţiei energice a unui reprezentat diplomatic rus, contele
Andrassy, de bună-credinţă, va recunoaşte valabilitatea înscrisurilor
respective şi va da ordin ca aceştia să fie eliberaţi, dându-li-se înapoi toate
cărţile, armele şi paşapoartele reţinute la poliţie şi fiind lăsaţi să plece
unde vor vrea.
O lună mai târziu, în „Curierul de
Iaşi” din 29 septembrie 1876, Eminescu ne va informa despre epilogul acestei
întâmplări: „(...) iar cât despre cei
cari au trecut prin Ungaria, s-a constatat că ei au abuzat de Crucea Roşie (subl. noastră), deci în urma unei înţelegeri între Andrassyy şi guvernul rusesc,
acesta din urmă a luat măsuri energice pentru a împiedica abuzul şi a oprit
totodată concedierile soldaţilor din armată”. De fapt, ofiţerii în cauză erau voluntari care plecaseră să lupte
împotriva armatei turce, dar, pentru a putea circula liber şi a nu avea
neplăceri în traversarea ţărilor de tranzit, îşi procuraseră documente care
atestau în mod fals că fac parte din personalul medical, personal care
beneficia de „neutralitate” şi protecţie.
Acesta este un caz tipic de utilizare a emblemei Crucii Roşii în scopuri perfide, ea fiind de fapt un paravan pentru desfăşurarea unor
operaţiuni militare. Aşa cum reiese din articolul lui Eminescu, contele
Andrassy şi guvernul rusesc au convenit ca să se împiedice doar repetarea
unui asemenea abuz, căci despre reprimarea acestuia se va vorbi mult mai
târziu. Trebuie reţinut, totuşi, că s-a instituit deja cutuma că este o
obligaţie a guvernelor, în primul rând, ca să asigure respectarea emblemei
Crucii Roşii, măsură ce va fi codificată ulterior prin introducerea unor
articole corespunzătoare în codurile civile ale multor ţări.
Comitetele pentru ajutorarea răniţilor
Proclamarea “independenţei absolute
a României” a declanşat un val de entuziasm în rândul tuturor românilor,
inclusiv a celor din provinciile aflate sub dominaţie străină. Aceştia, ca şi
marea majoritate a clasei politice româneşti şi-au manifestat dorinţa de a
lupta cu toate mijloacele pentru consfinţirea actului de independenţă printr-un
război victorios împotriva Imperiului Otoman.. Exponent al presei
conservatoare, Eminescu va adopta în articolele sale o atitudine moderată la
adresa guvernului şi a acţiunilor sale, chiar şi faţă de participarea ţării
noastre la conflictul ruso-turc. Această rezervă se sprijină pe “convingerea
încă neexprimată a lui Eminescu că România şi-ar fi putut dobândi un nou statut
faţă de Înalta Poartă, inclusiv autonomia, pe calea tratativelor diplomatice şi
a convenţiilor paşnice” (Opere, IX, p.632, comentarii).
Eminescu va scrie însă despre
numeroasele comitete de ajutorare a răniţilor înfiinţate imediat în toate
provinciile româneşti, ca şi despre concertele de binefacere organizate atât cu
ajutorul şi sub egida nou înfiinţatei Societăţi naţionale de Crucea Roşie, cât
şi din iniţiative particulare. De remarcat că, la început, cele mai multe
comitete erau iniţiate de femei, care, în forma iniţială a Statutelor Crucii
Roşii Române, erau înlăturate de la conducerea acesei organizaţii umanitare.
În 27 mai 1877, el ia atitudine împotriva
presei guvernamentale maghiare care pornise o campanie violentă pentru
desfiinţarea Comitetului damelor române din Sibiu, constituit cu zece zile mai
înainte sub preşedinţia Iuditei Măcelariu şi care lansase deja un înflăcărat Apel
către române în care se spunea: “În faţa conflagraţiunei din orinetul
Europei, conflagraţiune ce are să atingă şi a atins deja pe fraţii şi surorile
noastre şi inspirate totdeauna de instinctual sublim al umanităşii, nu putem
sta indiferente la ceea ce fraţii şi surorile noastre, ei sîngele nostru vor
avea a îndura în această mare dframă ce se prepară şi s-a început deja pe
frumoasele, istoricele şi de vechi sânge, fumegândele ţărmuri ale danubiului”. Astfel
de comitete se vor constitui şi la Braşov (20 mai 1877), Cluj, Oradea, Năsăud,
Făgăraş, Alba Iulia şi în alte oraşe din Transilvania şi Banat.
La 1 iunie 1877, Eminescu scria: “În aşteptarea eveneimentelor de la Dunăre,
damele române se întrec care mai de care să procure mijloace de alinare cu
putinţă ostaşilor noştr,. Din toate părţile ţării sosesc ştiri cari ilustrează
această nobilă şi dezinteresată activitate. Se fac colecte de bani pentru
înfiinţarea de ambulanţe, se fac oferte în cai şi bani pentru armată, c-un
cuvânt bogatul şi săracul dau toţi după puterea lor pentru a uşura soarta
soldatului nostru, încât se poate spune că astăzi armata este copilul alintat
al patriei, precum şi trebuie să fie. (…) În Bucovina (…) se ţin liturghii
pentru Victoria armatelor noastre, în Transilvania se fac colecte de bani,
scamă şi obiecte. Ce e mai mult, evreii ce locuiesc în ţara noastră au simţit
asemeni de astă dată (…). Lucrătoria comitetului de dame din Bucureşti e chiar
în apartamentele Prea Înălţatei noastre Doamne; în Iaşi e în casele doamnei
Aslan. În amândouă aceste lucrătorii domneşte multă activitate şi bună
orânduială. Mai amintim apoi comitetele de dame din Focşani şi Galaţi. Între
comitetele izraelite sînt de numit, pe lângă cel din Iaşi, cele din Bucureşti,
Galaţi, Bîrelad, Ismail, Botoşani, Focşani ş.a. Notăm apoi că, afară de
acestea, “Crucea Roşie” mai are comitete care lucrează în desoesbi”.
În acelaşi număr al Curierului
de Iaşi din 1 iunie 1877, Eminescu deplânge dizolvarea comitetelor din Transilvania
“formate pentru a veni în ajutorul societăţii Crucei Roşii din Bucureşti”, interzise
de autorităţi sub pretextul că ar fi lezat neutralitatea Imperiului
austro-ungar. Reproducând răspunsul Iuditei Măcelariu la aceste acuzaţii,
Eminescu dă cititorilor nu umai o mostră de cunoaştere a normelor prevederilor
Convenţiei de la Geneva din 1864, dar şi a ceea ce înseamnă cu adevărat
aplicarea riguroasă a principiilor de drept umanitar în timp de război: “În
fine principiul neutralităţii nu se atinge prin împrejurarea că cetăţenii
statului constituie comitete pentru ajutoriul răniţilor oricării părţi, ci
neutralitatea se violează [subliniere în text] tocmai oprind
constituirea unor asemenea comitete”. De altfel, sfătuite correct de
jurişti luminaţi, comitetele transilvane ăşi vor continua activitatea de
strîngere a ajutoarelor pentru ostaşii răniţi “ca personae particulare”,
ocolind astfel interdicţiile impuse de autorităţile administrative maghiare şi
aducând astfel o contribuţie preţioasă la înfăptuirea idealului de veacuri
anaţiunii – independenţa statală.
Sunt amintite de Eminescu
şi alte iniţiative umanitare, cum ar fi concertul de binefacere organizat de
violonistul Toma Micheru în grădina Chateaux aux fleurs şi prezentat de
profesorii Conservatorului ieşean, ca şi gestul a doi elevi din cursul superior
al Institutului academic din Iaşi care “au oferit cu consimţămîntul şi-n
numele camarazilor lor premianţi din întreaga şcolă, în folosul răniţilor
români, suma de 350 franci, ce s-ar fi cheltuit pentru premiile lor, după
analogia anilor trecuţi, lipsindu-se astfel de această dulce răsplată a muncei
lor de un an, pentru a uşura suferinţele fraţilor lor, cari cu arma în mână
apără drepturile noastre strămoşeşti”.
Pacifist convins, Eminescu
nu uită să privească fenomenul beligeranţei mult mai profund, în toată
complexitatea şi consecinţele sale. Astfel, la 30 decembrie 1877, salutând
întoarcerea victorioasă a soldaţilor români, care aduseseră ţării independenţa
visată de secole, nu poate să nu deplângă “starea de goliciune şi mizerie”
a trupelor, faţă de care are un mare respect, dar şi o profundă compasiune. “Scuzabil n-au fost acest război, scrie Eminescu, dar esplicabil
putea să devie purtat în condiţii normale, dar în modul în care s-au purtat, cu
oameni goi şi flămânzi, au fost o adevărată crimă, un omor de oameni prin foame
şi frig”. De aceea, într-un articol din ziarul Timpul din 22
septembrie 1879, filozofând cu amărăciune şi luciditate, va conchide: “Deşi
aproape toate războaiele moderne se deschid sub pretexte umanitare,
totuşi cauzele [sublinieri în text], în genere bine cunoscute,
sînt cu totul altele şi n-au a împărţi cu pretextul nici în clin, nici în
mînică”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu